Inventar

Nu înţelegeam multe din gesturile adulţilor care coordonau sinergic universul care mă cuprindea. Uneori nici nu încercam să înţeleg, pentru că gesturile lor erau mişcări ferme şi sigure, toate aveau sens şi deşi părea că jucam toţi într-o piesă de teatru, nimeni nu se oprea din joc. Nu înţelegeam de ce înfige mamaie un topor în pământ când începe furtuna şi câinele o priveşte îngrozit. Nu înţelegeam de ce bunica termina de pus mălaiul şi tărâţele în oala de borş şi o prindea de păr pe mamaie, prefăcându-se că o trage şi o ceartă şi zicea: acruuu!

O mulţime de gesturi ştergeau graniţa dintre magie şi practică gospodărească. Mi se dădea sirop de tuse şi mi se spunea "Tatăl nostru" când răceam. Mă duceau la grădiniţă, dar îmi puneau ceva roşu pe mine. Crezând că aşa vor sta lucrurile toată viaţa, la infinit, nici nu eram atentă la ritualuri, le trăiam şi mă lăsam pe mâna lor.

Trăiam într-un univers imens, cu obiecte puţine. Şi obiectele preluau funcţii diverse, în funcţie de nevoi. Toporul tăia lemnul, curăţa grădina, oprea grindina. Gazul aprindea focul în sobă şi îi curăţa buclele pitite sub basma bunicii, în ritualul ei de sâmbătă seara. Şorţul proteja de mizerie şi ascundea suferinţe. Ca un înger textil cu scut în mână, şorţul verde o ajuta pe mamaie în bucătărie şi poalele lui erau încărcate de lacrimi. Era ceva între ei doi, un acord mut în care nu intervenea nimeni. O însoţea peste tot, în bucătărie şi în curte şi când mergea să ia ouă din cuibar şi când pleca în grădină să ia repede nişte pătrunjel. Apoi preda ştafeta şorţului de grădină şi rămânea în cui, în timp ce şorţul maron o apăra pe mamaie în solar, când roşiile o pătau cu verde. Uneori şi el era receptor de lacrimi, când mamaie stătea în genunchi şi plivea aplecată, cu mintea în altă parte.

Toate se depărtau şi se reuneau ciclic în curtea noastră. Unele obiecte erau scoase din uz o vreme şi reveneau când era nevoie. Ritualurile se reluau, ca o roată în rostogolire. Toamna apăreau butoaiele, zdrobitoarea, scara, lăzile de fructe. Nucile erau bătute cu o prăjină lungă ca să cadă mai repede şi mergeam cu mamaie la şosea, să culegem nucul de pe terenul bunicii. Mâncam la prânz ceva din sacoşa adusă de acasă, chiar sub nucul pe care mamaie îl bătuse zdravăn, furând ultimele picături de soare din an.

Când am plecat de tot la oraş, era toamnă. Între teiul şi bradul de la poartă bătea un vânt neastâmpărat, în timp ce eu urcam greu în maşină. Ritualurile fuseseră întrerupte puţin, pentru că eu urma să ies din piesa de teatru. Prin luneta Daciei îi vedeam pe mamaie şi tataie cu mâinile înnegrite de la nucile verzi, fluturându-le în aer ca pe nişte păsări grele care nu mai reuşesc să se desprindă pentru zbor.