Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Sticla cu cerneală

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Strigarea peste sat


Ana-Maria Androne-Bouman

21.05.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În Măgura eu nu am cunoscut vreodată strigarea peste sat, aşa cum învăţasem la facultate că se practică. Nu exista obiceiul antic de a sancţiona defectele sau abaterile de la morală, strigând ca nebunii unii la alţii peste sat. Altceva înseamnă la noi strigarea aceasta. Zilele toride adâncesc satul în tăcere statică. Nici vântul nu are chef să adie şi frunzele de salcâm, cu pălmuţele lor frenetice când le mişcă vreo adiere, stau în repaus. Deodată clopotul satului începe să rupă tăcerea şi rostogoleşte sunetele de la mic spre mare, de la linişte spre zgomot. Bate rar şi lung. A murit cineva. Vântul se trezeşte buimac şi începe să adie, soarele curios arde şi mai tare. Valuri de tristeţe curg dinspre biserică spre sat şi nu întâmplător biserica e în mijlocul satului, pe un deal, împreună cu cimitirul. Moartea trezeşte brusc satul. Îl înviorează, oamenii ies din case dând la o parte perdelele de plastic care opresc muştele. Rămân pe ultima treaptă de sus şi de acolo strigă peste case unii la alţii:
- Cine o fi murit, ştii?
- Cică a murit Leana Saftei.
- Care Leana?
- Leana Saftei, aia de a trăit cu Gheorghe, cât era măritată cu Nelu.
- Aia care i-a vândut casa lu socră-su şi după aceea l-a mutat în grajd?
- Aia, da.
- Aha. E, Dumnezeu e mare, o ierta-o si pe ea.

Şi satul adoarme mai departe, în miezul zilei, indiferent la cântecul clopotului care rupe satul în două şi vesteşte moarte.

Nu ştiu cum trăiau demult oamenii moartea celorlalţi săteni. Acum, cât clopotul bate şi dinspre biserică mai vine prin aer câte o zdreanţă de bocet, ca plecată din greşeală, oamenii dorm, se trezesc, fac salată de vinete, sapă în grădină, pregătesc grătar şi dau muzica de petrecere la maxim, că au venit copiii din Italia. Când moare cineva în vârstă, toţi zic: a iertat-o Dumnezeu şi p-asta. Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Noi să fim sănătoşi, că cine ştie câte zile om mai apuca şi noi. Şi fumul gras al grătarelor se ridică în fuioare spre cer, împreună cu muzica clopotului. Când moare cineva tânăr, oamenii se opresc o clipă mai lungă. Nu e memento mori, dar curiozitatea e aţâţată, în sfârşit avem drame în sat.
- Cine a murit, ştii?
- Manuela, fata Mariei de pe muchie.
- Care Manuela, bre? Care Maria de pe muchie?
- Sora lu Dan de la spital, mă, aia măritată la Nehoiu cu un pădurar.
- Ei taci! Nu mai spune!

Şi palme se lovesc peste frunte, cozorocul şepcii se ridică mai sus, spre creştet, făcând loc în microcosm unor râuri de transpiraţie.
- Di ce, bre? Cât avea, că n-avea mult, cât avea?
- Avea spre cincizeci, zic eu. Cancer la oase.

Şi urmează descrieri amănunţite, vioaie, ale durerilor fizice ale moartei şi ale suferinţei fără aer ale mamei moartei. Cu aşa bagaj de amar şi tristeţe, oamenii se despart şi intra iar în case. Strigă peste sat unii la alţii, dar nu le mai vine să înşire păcate şi năravuri. După strigare urmează tăcere o vreme şi nu trece mult, că glasurile date la maxim ale radiourilor acoperă tăcerea şi glasul clopotului acoperă radiourile şi strigătele de pe trepte, pe deasupra căldurii, acoperă glasul clopotului:
- Adu-mi şi mie sarea, că n-ai sărat deloc carnea asta! Asta-i carne? Să mănânci tu aşa ceva, eu nu mănânc porcăria asta, că nu suntem la spital să ţinem regim.

Viaţa e totuşi mai tare ca moartea. Plus că morţii nu pleacă departe, vor locui tot în sat, în mijloc chiar, mai sus decât noi. Vor dormi pe deal şi noi vom vedea prezenţa lor sub castelaşe negre de pământ răscolit şi când vom adormi pe iarbă îi vom auzi cum dorm sub iarbă, hrănind mai departe florile şi copacii, ca în viaţă.

Tanti Rica aştepta să mai moară cineva ca pe un eveniment care arăta că viaţa satului curge ca la carte. Bătea clopotul, tanti Rica ieşea pe trepte strigând la cei care treceau pe drum cu un sentiment de uşurare şi acceptare a firescului, ca a celui care anunţă habemus papam:
- Avem mort!

În rest, şi iarna şi vara peste sat e linişte. Nu strigă nimeni şi rar auzi voci certăreţe care tulbură tihna. Doar radioul şi clopotul trag satul ca pe un vapor în derivă, între doi poli care sug sau scuipă vieţile mici ale oamenilor: viaţa şi moartea. Şi când nu alternează, radioul şi clopotul cântă împreună un cântec asimetric, înălţându-se peste sat tot mai sus şi mai sus.

(2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer