Fluturi în Singer

Printre bucăţi de materiale colorate ca nişte fluturi supradimensionaţi, mamaie croia un drum magic din aţe, bolduri şi însăilări indescifrabile care se termina cu o rochie sau o bluză sau un pardesiu. Deşi stăteam lângă ea cât dura acest proces de transformare a metrajelor în obiecte identificabile, nu înţelegeam nimic din etapele lui, puzzle-ul era mai mare decât mine. Îmi plăcea să asist însă la climaxul cu care se încheiau mişcările mâinilor ei, glisarea peticelor unele pe lângă altele ca oamenii într-o staţie de metrou, călătoria lor din sacoşa clientei pe masa de lucru, apoi pe jos, apoi pe maşina de cusut Singer şi din nou pe masa de lucru şi apoi pe corpul clientei când venea la probă şi iar pe maşina de cusut şi iar pe masă şi cu cât ne apropiam de final, mamaie trăgea tot mai tare ca la un maraton textil şi cu cât ea se micşora cumva sub greutatea acestui efort de creaţie, cu atât creştea şi căpăta contur piesa la care lucrase. În sfârşit, pătratele perfecte şi cele cu un colţ muşcat de foarfecă şi semicercurile şi resturile aparent inutilizabile deveneau o rochie perfectă, pe care mamaie o călca atent ca pe o bijuterie, o agăţa pe umeraş şi o punea pe uşa şifonierului, apoi îmi spunea: să nu te atingi de ea, azi vine femeia şi o ia. Şi venea femeia şi rochia de-abia născută dispărea ca un fluture de-o zi, la a cărui complicată apariţie asistasem vreme lungă.

Când făcea croitorie, mamaie nu făcea doar croitorie. Peste zi mai erau altele care interveneau în procesul de creaţie. Animalele, solarul, pusul şi strânsul mesei, mici alte treburi care o întrerupeau. Spre seară, când curtea se liniştea, pleca din camera de iarnă unde trăiam toţi, împreună cu străbunica, şi mergea în casa mare, unde ţinea maşina de cusut. O urmam şi eu. O apuca noaptea şi intra într-o grabă uşor nervoasă, nu mânca nimic toată seara şi mă certa să mă duc la culcare că se face târziu. Nu mă culcam.
- Atunci ţine aici asta.

Mă punea să o asist cu lucruri minore, să îmi dea de lucru. Câteodată aducea cu ea din camera de iarnă şi radioul Delia. Stătea închis ore întregi şi deodată îi dădea drumul cu un gest brusc, parcă radioul ar fi fost motorul care ar fi urgentat treaba.
- Aşaaaa. Nu ştiam ce-mi lipseşte.
- Asta îţi mai trebuie?
- Da, las-o acolo.
- Nu mi-o dai mie? Ce mai faci cu ea?
- Las-o acolo, îţi dau şi ţie dacă o mai rămâne ceva, la sfârşit.

Mai negociam puţin pentru trei colţuri de material ca nişte promisiuni colorate şi mă retrăgeam în patul de lângă maşina de cusut, unde nu dormeam aproape niciodată. Mă foiam mult până reuşeam să adorm, cu faţa la perete. O auzeam în spatele meu dirijând cu voce tare traseul bucăţilor de material: aşaaa, deci tu vii peste asta şi aicea vine astălaltă... aha... aici întorc şi tragem al doilea tighel, iar ăsta e pe fir bie. Radioul zumzăia şi el pe comodă, toţi făceam ceea ce trebuia să facem şi nici nu îmi mai era urât în casa mare.

Închideam ochii şi nu peste mult timp adormeam în stepul egal al maşinii ei de cusut, drumuri sigure, fără ezitări, semn că lucrurile mergeau în direcţia bună şi mamaie avea fluturii sub control.

(2017)