Borciuleasa

Cu soarele în cap ca o coroană fierbinte, Borciuleasa intră pe poartă, strigând încă de la drum, cu băgare de seamă.
- Fă fetică, e legat câinele sau mă trezesc zdrenţe?

Mă uit cu atenţie, nu mă aşteptam să vină cineva pe la noi şi mai ales nu la vremea prânzului şi mai ales nu Borciuleasa. O admir cum merge dreaptă, cu baticul bine legat la spate, cu o rochiţă albastră înflorată şi un şorţ maron pe deasupra. Are 80 de ani. O ştiu de când mă ştiu. E cam singura la care mai merge lumea cu pomană în satul devenit între timp înstărit, văduva evanghelistului Culiţă care lega via dar refuza să o stropească pentru că religia nu îi permitea să omoare suflete vii. Sectant venetic, aşa îl numise satul, în reflexul de stigmatizare. Borciuleasa a rămas ortodoxă şi locuieşte într-un bordei, în drumul spre gară.
- Haideţi la noi, e legat câinele. Vreţi cu tata, să-l trezesc?
- Nu, eşti bună şi tu. Nu-mi trebuie tata.

Ne găseşte la masă, pe mine şi pe fete, deşi e trei după-amiaza. Pare curată, dar lumea se fereşte de ea cum te fereşti de cerşetoarea satului. Curtea ei e o adunătură de obiecte stricate, recuperate sau primite, păpuşi fără cap, paturi fără saltele, scări fără trepte, găleţi fără toartă, sticle de sticlă, borcane fără capac. O normalitate întreruptă. Nu cerşeşte, doar acceptă.

O întreb dacă vrea să mănânce cu noi.
- Ei na-ţi-o, de parcă umblu nemâncată pe drum!, zice ea jignită.
- Vreţi o îngheţată?, o întreabă Copilul cel Mare, bucuroasă că a găsit o scăpare de la ciorbă.
- E, nu e frumos să refuzi. Aşa m-a învăţat mămica. Vreau. Ca să nu te superi.

Şi mănâncă o îngheţată. Copilul cel Mic îi flutură o sărmăluţă cu mâna. Borciuleasa râde:
- Ia uite, ai făcut-o şi p-asta de merge în picioare. Ce e mamă, ţi-a făcut mă-ta mare sarmale?
- Vreţi şi dumneavoastră nişte sărmăluţe? o întreb târziu.
- Păi hai să nu te refuz. Vreau.
- Vreţi şi o bere rece?
- Sarmale fără bere? Dă-mi şi o bere.

Borciuleasa mănâncă sub nuc, în ordine bezmetică, ce îi ofer şi ce găseşte pe masă. Mă uit la capul ei rotund, fără nici un dinte, cum înghite lacom. E printre ultimele femei din sat cu basma şi şorţ şi băţ ce merge în toiul zilei toride pe uliţă. Ultima mohicană. Aşa ceva nu prea mai vezi. În copilăria aşa arătau toate femeile în vârstă în Măgura şi umblau fără frică prin sat, oricât de cald ar fi fost, la orice oră. O privesc insistent şi aş vrea să mi-o lipesc pe retină, ca pe o poză care nu mai are loc în album şi va trebui să o arunci. Are 80 de ani, cât va mai fi cu noi? Cu ea, dispare o lume.
- Vezi băţul acesta? E al lui Iordache. Mi l-a dat frate-su la înmormântare. Acesta e deci băţul lui Iordache.

Nu mi-e clar de ce a venit la noi şi nu ştiu despre ce să o întreb. Parcă are o fiică, o întreb de ea. Borciuleasa e cu ochii ţintă prin curte, ca şi cum vrea să inventarieze ceva de valoare care merită luat. Dar Borciuleasa nu fură.
- Ce să facă, numai necazuri. Nu doresc la nimeni fată ca a mea. Se ţine cu altul acum, mai are patru copii şi cu alţi bărbaţi. Noroc că e bătrână şi nu mai poate să facă, dar cred că şi cu acesta cu care stă acum ar fi făcut copil. Bine că n-a mai făcut prostii să se ducă iar la puşcărie. Ia uite, tac-tu le-a făcut la fete casă în copac! Pi şi la ce le trebuie? N-aveţi atâtea case p-aici pin curte în care să stea şi ele?
- E, nu dorm acolo, se joacă în căsuţa lor.
- Are domnu' Paul bani, aia e! zice ea cu invidie, de parcă fata lui tata nici nu ar fi de faţă.

Tace. Tot nu zice de ce a venit. Oamenii ca ea vin cu un motiv, nu degeaba. Îmi aduc aminte de Petronel, nepotul ei cu care am fost la grădiniţă. Ce mai face?
- Ce să facă, un derbedeu şi el, dar oleacă mai altfel decât mă-sa. P-acesta eu l-am crescut. A fost şi el la puşcărie, mă gândeam că mor şi nu-l mai văd. A dat Domnul de-a ieşit. Stă cu turcoaica. O ştii.
- N-o ştiu.
- E, cum să n-o ştii, aia care s-a ţinut cu un turc, că de-aia îi zice lumea turcoaica şi stă la bloc că i-a luat turcul apartament aici în centru până să moară.
- Aha, mimez eu implicarea.
- Şi după ce a murit turcul, a luat-o un frate de-al turcului sau văr sau ce-o fi acolo în neamul lor, că cică aşa cere legea la ei. Şi turcoaica s-a combinat cu Petronel şi ce i-am mai dus grija că-l găsesc cu crăcile-n sus pe magazia de la bloc, că turcii îs asperi, se ştie. Norocul lui Petronel e că e prost, nu i-a făcut nimic turcul, văd, a lăsat-o şi acela, ce-o fi zis: stai cu prostu' dacă vrei, spală-te cu el pe cap.

Borciuleasa a mâncat, a băut, a făcut inventarul prin curte şi a zis dintr-o dată, îndreptându-şi coloana ca şi cum şi-ar fi amintit brusc că timpul trece, vara se topeşte în toamnă, anii se scurg şi eu o ţin de vorbă sub nuc:
- E, acuma de ce am venit eu? Am venit să întreb pe domnu' Paul dacă să fac mormintele până în Sfântă Mărie că aşa fusese vorba şi dacă tot am venit, să îmi daţi şi mie nişte fire de muşcate. Nu-l scula pe domnu' Paul, că plec. Rămâne stabilit între noi că le fac, îmi zice ea ca o femeie de afaceri care mă pune şi pe mine la masa celor care iau decizii şi semnează contracte. Acum hai să-mi dai şi mie nişte muşcate. Da nu vreau de-astea, că nu le suport pe-astea, sunt urâte, dă-mi de-alea de pe pervaz.

Mă conformez şi fac tot ce zice Borciuleasa. Vorbeşte de parcă tocmai şi-a terminat de renovat vila. O conduc la poartă, ca pe o musafiră. Cu mâna pe bastonul primit pomana pentru Iordache, păşeşte agale, mângâind iarba cu botul papucilor. Din poartă se întoarce peste umăr şi îmi zice:
- Rămâne cum am stabilit. Nu acum, da peste o săptămână mă apuc de morminte. O să fie la Sfântă Mărie ca nou-nouţe.

Tata o vede plecând şi iese din casă:
- Ce a stat atâta? Or a venit să spună că face mormintele? Mai voia şi ea nişte bani. Aşa mă omoară de fiecare dată când mă vede, că mi-a făcut sau îmi va face mormintele şi să-i dau nişte bani. Or i-ai dat şi bani? Sper că nu i-ai mai dat şi bani. Şi ai mai şi pus-o la masă!

Când mă uit în urmă pe uliţă după ea, Borciuleasa se topeşte în zare, ştergându-şi contururile sub soare, ca o fotografie veche din care imaginea dispare încet. Peste o vreme, n-o să mai fie nimeni cu basma şi şorţ mergând pe uliţe.