Tuci alb

Ca nişte globuri vii, aşa se răspândeau prin iarbă, primăvara, puii de găină. Îi aşteptasem mult şi fără răbdare, mereu mergeam pe ascuns să văd ce face cloşca, de ce nu mai ies odată puii de aur de sub ea. Timpul stătea în loc şi la fel şi cloşca-statuie, cu privirea fixă şi rece, creasta palidă şi ciocul tăios. Mirosul cuibarului ei de lux unde o izola mamaie, ca să clocească liniştită, ca o cucoană în salon separat, mă izbea de fiecare dată, ca o evidenţă că puii încă nu sunt. Timpul facerii şi al coacerii, cu invizibilele lui etape şi contorsionări spre devenire, îmi era total străin. Eu voiam puii, ca parteneri de joacă sau ca dovezi clare că ne îndreptăm spre zile calde şi din ce în ce mai lungi. Primăvara fără pui de găină nu era primăvară. Mamaie simţea din timp presemnele devenirii. Ne anunţa grav, la masă:
- O găină a picat cloşcă!

Vestea se spărgea deasupra mămăligii fierbinţi în cele mai diverse moduri. Bunica se lumina ca un înger şi zicea că îi pregăteşte imediat cuibarul, tataie mesteca domol şi privea spre sobă, către ultimele flăcări ale iernii. Nu zicea nimic. Eu săream în sus de bucurie.

Ca un lup, mamaie adulmeca modul cum firişoare de viaţă îşi croiau drum către curtea noastră, venind dinspre cer sau alte lumi necunoscute. Urmau ritualuri magice pe care le făcea în fiecare an cu aceeaşi mirare pe faţă, selectând potenţialul de viaţă de moartea seacă: în beci, sub pământ, ridica oul în lumina becului şi îl privea atent, rostind scurt un diagnostic magic:
- Are părăluţă!

Şi punea oul cu grijă în coşul care urma să meargă la cloşcă.
- N-are părăluţă!

Şi îmi întindea oul să îl pun în coşul simplu, al obiectelor fără viaţă.

Nu am ştiut niciodată ce înseamnă părăluţa de fapt, mamaie era regina acestui cuvânt şi doar la ea l-am auzit, ca şi cum părăluţa însemna viaţa însăşi şi nu te puteai juca cu sacralitatea acestui cuvânt.

După timp fără noimă, apăreau puii de sub cloşcă, umplând coteţul cu galben şi piuit. Tremuram de bucurie. Erau incredibil de mici şi de vii. Fragili şi energici. Aur şi găinaţ. Alergau mai repede ca mine pe două beţişoare invizibile care se terminau cu nişte gheruţe străvezii. Săptămâni în şir nu mai voiam să fac altceva decât să mă joc cu puii, până la extenuare. Nu mă lăsa mamaie, dar pe ascuns îi încuiam în palmele puse una peste cealaltă, ca un cuib viu. Le dădeam nume. Îmi puneam pe deget toate inelele cu pietre colorate pe care mi le cumpărau ai mei la târg şi puii le ciuguleau înnebuniţi.

Uneori puii mureau. Nu suportam asta. Rar mureau direct, de obicei zăceau câteva zile înainte de moarte. Micile explozii de viaţă aurie deveneau brusc apatice şi apoi înţepeneau cu ochii acoperiţi de o piele albăstrie. Trecerea bruscă de la viaţă la moarte mă şoca zile întregi. Pe unii încercam să îi salvez. Am dus un pui muribund în cabinetul meu medical, unde aveam creme de gălbenele expirate şi tuburi goale cu alifii pentru reumatism. I-am pus atele, l-am uns cu creme, i-am dat apă cu pipeta şi îi pusesem mâncare într-o farfurie a Ginei, păpuşa cu păr roşcat. Afară ploua. Puiul stătea în fund, rezemat de perete, cu picioarele întinse drept, de la atele. Îl urmăream cum suferă şi îl mângâiam pe cap. Aveam în sfârşit un pacient viu.
- Lasă-l să moară, săracul, nu îl mai chinui, zicea tataie, trecând spre grădină pe lângă cabinetul meu medical.

Ploaia făcea suferinţa pacientului meu şi mai adâncă, moartea ne dădea târcoale pe la uşa cabinetului şi eu încercam să o alung cu alifie expirată.

Eu simţeam că va fi bine, dar bunicii au zis că a fost un miracol când puiul a deschis ochii, a mâncat şi a dat din aripioare. Învinsesem moartea, la 6 ani, chiar în spatele casei, unde fereastra cabinetului meu dădea spre grădină şi biserică.

Puiul a plecat fericit spre ai lui, lăsând în urmă cabinetul. În drumul lui de eliberare şi revenire, s-a atins de un tuci mare în care cursese ploaia ultimelor zile. Penele lui albe s-au făcut negre şi bunica a zis amuzată că aşa voi şti mereu care este fostul meu pacient. L-am numit Tuci. După câteva săptămâni cu soare, o ploaie nouă a venit şi a spălat bolile nevăzute ale curţii şi odată cu ele, şi penele lui Tuci. Nu am mai ştiut care este pacientul meu. Între timp, nici nu mai era un glob de aur, devenise o găinuşă cu mişcări puternice şi ochi sticloşi.

O toamnă şi o iarnă mă despărţeau de un nou ritual sub pământ, când mamaie avea să stabilească la lumina becului, care din ouă avea şanse la viaţă. Avea părăluţă sau n-avea părăluţă.

(2017)