La răscruce

Plouă de atâta vreme nesătul peste sat. Pământul doarme sub mici valuri ascunse şi lucerna urcă deja în pomi de înaltă ce este, buruienile devin copaci şi parcă şi rădaştele s-au îngrăşat.

Stăm la masa lungă de la leagăn. Tata vrea să vândă terenul de pe deal, de la Androni. Ultimul care i-a mai rămas. Nu prea sunt amatori, ne zice. E foarte mare şi sălbăticit. Nucii şi prunii nu mai sunt, nu găseşti oameni să îl cureţi şi dacă o dată a găsit şi au muncit pe rupte, hoţii au rupt gardul si oamenii şi-au făcut drum pe pământul nostru, au tăiat copacii care i-au interesat. Acum e o pădure nesuferită tăiată în două de o scurtătură abuzivă de ATV-uri.

Plouă. Mă gândesc la drumurile lungi din fiecare an când pleca tataie la Androni să culeagă prunele cu o căruţă tocmită şi stătea o zi întreagă şi venea acasă seara cocoşat, cu un fel de tristeţe prăfuită care depăşea oboseala unei zile de muncă. Părea să privească înapoi la ce fusese înaintea lui, apoi înainte la ce avea să vină după el şi prunii şi nucii păreau o moştenire bogată şi o povară. Mamaie, mai târziu, mergea la cules pe pământul de la Androni pentru că era o datorie, o prelungire. Nu laşi în voia sorţii ce ţi-a dat Dumnezeu şi amintirea lui tataie zumzăia pe deasupra corcoduşilor ca aripa stricată a unui înger.

Acum tata vinde pământul. Lumea aşa cum era a dispărut şi o alta sălbatică i-a luat locul, exact ca vegetaţia de pe terenul de la Androni. Nici tata nu e foarte bucuros. Scoate din nou nişte poveşti vechi despre acea lume şi le pune pe masă, aşa cum facem cu ceştile de ţuică fiartă cu margine aurită, de Crăciun. Îl ascultăm, deşi am mai auzit poveştile şi deşi le-am mai auzit, nu le reţin bine niciodată pentru că nu sunt atentă, mie îmi place momentul, vocea lui, nu mă pot concentra la ansamblu.

Copilul Mare nu are organ pentru nostalgiile altora. Ca să ne scoată din tablou, zice ceva ce funcţionează mereu la noi în casă pentru a antama o discuţie:
- Pff, în ce hal miroase iar la noi în curte! E de la porcii Danei.

A funcţionat. Tata schimbă registrul, iese din magic şi intră in realism cum ieşi dintr-o odaie şi intri în alta.
- Da, e cumplit! Eu nu ştiu cum de nu se plânge Cristina, că e chiar lângă ea. Îţi dai seama, dacă ajunge până la noi!
- Dar Biba nu se plânge?
- Biba? Dacă se plânge de mirosul de la porcii Danei? Păi n-apucă, ea se plânge de mirosul de la porcii lui Gică, din partea cealaltă.

Copilul Mare îşi pune ochelarii de soare pe vârful capului şi încheie mica bulă în care ne-a băgat ca să ne salveze de la nostalgie:
- Deci practic Biba e la mijloc între rahaţii porcilor de la Dana şi rahaţii porcilor de la Gică. Deci practic e la răscruce de vânturi.