Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăţi, alături de un câine şi câţiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la ţară, pentru copii şi pentru noi. Nu locuim aproape de ei şi singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural şi frânturi din efortul alor mei, sculaţi cu noaptea în cap să ne facă pachetul şi să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne ameninţă zile întregi ouă ascuţite la vârf, pitite printre cutiuţe şi vase. Ouă pe uşă în spaţiul de ouă, ouă pe uşă în spaţiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de reţete care să conţină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obişnuit cu durerea. La final, drămuim şi încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariţiei. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forţată. Preţuim fiecare ou şi mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces şi deschidem uşa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul şi să se spargă. Vârfuri ascuţite de ou guvernează emoţiile noastre culinare şi sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Decidem brusc să plecăm la ai mei, să stăm o vreme cu toţii la ţară, în casa fără bunici a bunicilor. Pe uşa frigiderului, graţie exerciţiului nostru economicos, mai sunt câteva ouă. Ce fac cu aceste comori încă nefolosite? Le las în frigider? Nuu, la întoarcerea noastră vor fi stricate. Să le dau cuiva? Nici asta, sunt ultimele daruri, poate, ale unor găini obosite. Le iau cu mine. Şi împachetez cu grijă fiecare ou ca pe un prunc fragil. Refacem drumul lung al ouălor în sens invers. Repatriem zece ouă ca pe nişte animale pe cale de dispariţie cărora le dăm dreptul la un final demn, în propriul lor habitat. Petrecem zile minunate sub nuc, printre trandafiri şi melci ca nişte armăsari de grădină. Mâncăm cumpătat omlete în aer liber.

Sunt sunată să revin la Bucureşti, pentru o urgenţă. Urc în maşină şi la plecare mi se aduc în fugă două ouă. Ultimele din seria de nepreţuite.
- Să ai pentru deseară, că nu ai mâncare acasă.

Plec conducând ca şi cum sunt operată recent, privind cu coada ochiului cele două ouă de aur, de pe scaunul din dreapta, care au pornit din nou cu mine în călătorie. Merg încetişor, mândria poliţiei locale. Traficul nu depinde doar de mine şi alţii, fără minuni fragile pe banchetă, conduc fără milă şi pun frâne duşmănoase. Şi eu trebuie să frânez. Mă uit pe scaunul din dreapta, nimic. Nu pot să analizez gravitatea situaţiei în timp ce sunt la volan. Conduc încordat, cu sentimentul că am călcat cu bocancii pe un miracol şi l-am spart, neglijentă.

Ajung acasă. Da. N-a mai rămas nimic din nepreţuite: unul din cele două ouă zace împrăştiat lângă scaun. Celălalt e de negăsit. Cumpătarea a sfârşit în tragic. Privind la balta de potenţial miracol de la picioarele scaunului, îmi vine în minte o glumă veche, cu un român închis într-o celulă căruia i se dau în grijă două bile şi întrebat ce a făcut cu ele, răspunde: una s-a stricat şi cealaltă a dispărut. Să nu uit să i-o zic şi soţului când va suna deseară, să mă întrebe ca după fiecare masă: mai serviţi din produs?