Tăcerea dintre apeluri

Noi nu aveam telefon în casă. De fapt, nu avea nimeni. Şi oamenii nu simţeau nevoia să vorbească la telefon sau nu aveau cu cine, pentru că toţi ai casei erau acasă. Pentru cei care totuşi aveau motiv să comunice în afara satului de forma unui ou ochi, unind dorinţele prin fire electrice care traversau copacii plantaţi la marginea drumului, existau Telefoane la poştă. În mijlocul satului trona o intenţie sinistră de urbanizare: un bloc cu trei etaje, cu balcoane mici şi cu două instituţii la parter, Poliţia şi Poşta. La Poştă puteai suna. O doamnă care nu semăna deloc cu mama întrupa o eleganţă rurală care o distanţa de toate femeile de pe uliţe, tinere sau bătrâne. Era aranjată, machiată, avea cercei de plastic asortaţi cu bluza şi avea unghiile date cu ojă. Reprezenta o instituţie şi vorbea cu publicul, chiar dacă publicul erau femei cu basma şi mâini ruginite, bărbaţi cu şapcă descheiaţi la cămaşă şi copii ciufuliţi.

Noi eram dintre cei care frecventam spaţiul întunecat ca o peşteră al acestui ghişeu poştal de la parterul singurului bloc din Măgura. Mamaie nota conştiincios din timp pe hârtie ce trebuia sa anunţe sau să ceară când aveam să sunăm. Ardeam de nerăbdare să mergem la Telefoane, să vorbesc cu ai mei şi mă bucuram când uneori avea nevoie de ceva, ca să pot să îi aud. Alteori nu avea nevoie de nimic şi aşteptam o săptămână întreagă să aud vocea părinţilor, când ieşeau din Dacia alb treisprezece, în curte. Mă învârteam în gol în aşteptare, ca un motor fără ulei.

Avea nevoie de ceva, plecam. Ne îmbrăcam frumos, că mergeam în centru. Treceam pe lângă Dragoş cu aer important, eu urma să sun, eu urma să vorbesc, el nu urma să facă nimic, nici nu avea cu cine vorbi.
- Un' te duci, Anamario? mă întreba cocoţat pe gard.
- La Telefoane, vorbesc cu mama şi cu tata.
- Şi eu am fost, ieri! striga el în spatele meu şi minciuna aluneca prin gard ca o prună necoaptă şi nu mă tulbura cu nimic pentru că orice ar fi fost, eu urma să sun acasă.

Ajungeam la drum, traversam cu atenţie şi intram în bloc. Era întuneric şi amândouă tăceam şi stăteam drepte, cu un nod în stomac, ca la doctor. Era coadă şi alţii aşteptau ca şi noi în spaţiul foarte mic dintre geamul închis al ghişeului şi singura cabina de telefon. Era un purgatoriu mut în care se auzea doar vocea celui din cabină, tot în întuneric, strigând în telefon:
- Da' cu ce tren vii? Eşti schimbul doi? Să nu uiţi de balamale, ia mai multe, dacă găseşti, că mi-or mai trebui şi altă dată.

Nu exista nicio intimitate şi toţi împărţeam ca într-o biserică slujba şi o poveste, asistam colectiv la nevoi şi rugăminţi şi întrebări şi liste de medicamente şi cereri de prosoape şi comenzi de săpun şi anunţuri de boală şi naşteri fericite. Cei mai mulţi nu vorbeau la telefon cum vorbeau pe viu, păreau un telegraf grăbit şi speriat care trebuie să comunice rapid, eficient, ceva esenţial. Ieşeau extenuaţi din cabină, dădeau bună seara şi plecau. Vocea telefonistei ţipa nazal, trăgând nervos geamul ghişeului:
- Grigorescu! Nu răspunde, să ştiţi. Dacă vreţi să mai încercaţi trebuie să mai staţi, acum iau pe următorul.

Şi trăgea nervos geamlâcul înapoi, blocând accesul la cuvinte şi la oameni. Noi rămâneam tot pe partea întunecată a tăcerii, ne uitam la ghişeul mut şi la profilul telefonistei care se vedea prin geam. Depindeam cu totul de ea ca de un zeu şi ea era calea către ai mei, către toţi oamenii care trebuiau sunaţi.

Ne venea rândul. Telefonista se uita o secundă la mine şi scotea nişte cabluri din nişte mufe roşii şi le introducea în nişte mufe albastre şi gesturile ei categorice, continue, trasau o hartă stranie şi comică, dar nu mă amuzam deloc pentru că unul din acele cabluri şi una din acele mufe mă duceau la ai mei, era miracolul la care asistam cu ochii cât cerceii de plastic ai telefonistei. Eram terminată de emoţie şi aşteptare şi ştiam că trebuia să vorbesc scurt, fără să îmi caut cuvintele, cu ai mei, în auzul tuturor. Era ca o operaţie care urma să mi se facă în mijlocul unei pieţe unde oamenii se opreau să mă privească. Mamaie mă împingea înăuntru şi mă lăsa să vorbesc eu prima, dar să nu stau mult, că ne costă. Şi aşteaptă lumea.

Telefonul suna mult. Mă îngrozea gândul că nu va răspunde nimeni, că voi pune receptorul în furcă şi voi merge spre casă ca un gheţar ambulant. Fiecare sunat era cât o arie amară şi după el venea o clipă de tăcere şi alt sunat şi altă tăcere, cuţit după sare după cuţit după sare. Răspundeau. Cabina exploda de lumină şi eu deveneam înaltă, mai înaltă decât telefonul agăţat şi decât cabina şi decât Poşta, atingeam cerul cu creştetul pentru că vorbeam cu ai mei şi vocile lor rostogoleau baloane mari de fericire care sufocau cabina.
- Vă iubesc, strigam şi eu ca cei de dinaintea mea şi teiubescul meu arăta ca o pasăre albă într-o peşteră fără lumină. Probabil nici nu făcea faţă distanţei lungi dintre mine şi ai mei şi se pierdea pe drum, discuţia se întrerupea şi mamaie ieşea precipitată din cabină, bătând în geam telefonistei:
- Mai încercaţi, vă rog. S-a întrerupt!

Mai încerca, telefonul suna din nou, dar acum mamaie prelua convorbirea şi anunţa scurt, că ne costă şi aşteaptă lumea:
- Are nevoie de şosete noi şi o căciulă subţire.

Plecam spre casă de mână cu mamaie, eu căram în spate luna şi eşecul unei convorbiri neterminate, în timp ce în urma noastră o voce ameninţa în receptor:
- Să vii că trebuie să culegem porumbul! Ai auzit? Porumbul! Să nu carecumva să nu vii! Vezi, poate vii şi cu Marcel!