Câte stele

Ne-am hotărât spontan să plecăm în Deltă şi pentru că nu mai mersesem cu toţii niciodată, am decis să începem turistic şi urban. Cu Tulcea. Am căutat cazare la hotel şi singurul care ne putea pune la dispoziţie o cameră mare în care să putem dormi o noapte toţi s-a dovedit a fi un hotel in centrul oraşului, un hotel de patru stele. Ne-am simţit snobi şi opulenţi fără motiv, dar ne-a trecut când fetele s-au bucurat că hotelul are piscină şi camera oferă o vedere incredibilă şi un scaun de masaj. Aşa scria pe pagina hotelului. Ne-am pregătit destul de în grabă, gândindu-ne la ziua de mers cu vaporaşul pe Dunăre prin sate de pescari, baricadaţi între pereţi de stuf şi nuferi galbeni. Ne-am luat creme solare şi creme după plajă, creme anti-ţânţari şi creme post înţepături, ochelari de soare şi pălărioare stupide. Urma să stăm o noapte, efortul pe care îl depuneam anunţa o şedere lungă.
- La cât plecaţi?, a vrut să ştie mama.
- La ora 9 din casă, la 11 din parcare, i-am răspuns noi, bazându-ne pe experienţa noastră de oameni care ştiu exact care este lungimea distanţei dintre planificare şi implementare.

Am plecat. Aveam la noi CD-uri cu muzică pentru noi, CD-uri cu poveşti, cu muzică pentru copii mici, cu Ariana Grande. Aveam şi pungi cu sandvişuri, cu biscuiţi, cutioare cu zmeură, cutioare cu roşii cireaşă, sucuri cu pai. De pe bancheta din spate mi se cereau în funcţie de nevoi combinaţii de mâncare şi băuturi şi eu hrăneam ducând mâna-transportor de alimente printre scaune, pe orbeşte.

A fost un drum lung, foarte călduros, cu rătăciri de traseu mirifice şi surprize arheologice. Ce dacă maşina s-a umplut de praf, a meritat! Cai printre ruine geto-dace, sălcii şi floarea soarelui, gâşte şi apă. Am ajuns în Tulcea. Am identificat şi hotelul, care nu părea să aibă parcare. Am sunat din maşină, parcaţi temporar pe o alee a unui bloc din zonă. Ni s-a spus să cerem parcare la hotelul vecin, de 3 stele, cu care hotelul nostru are un deal. Deşi ni s-a părut ciudat, am făcut cum ni s-a spus. În parcarea hotelului de trei stele ni s-a spus că nu mai sunt locuri, deci să sunăm la hotelul unde avem rezervare, să găsească altă soluţie. Am sunat din nou. Uşor iritaţi, ne-au spus să venim, că trimit pe cineva care să ridice panourile de metal pe care scria NU PARCAŢI. Ezitând, am făcut din nou cum ni s-a spus. Da, ne aştepta un angajat al hotelului. Ne-a privit maşina îmbrăcată în colb şi a aşteptat cu răbdare să ne organizăm. Când s-au deschis uşile, o masă de şlapi risipiţi, pălării de soare, pungi, punguliţe, CD-uri şi ambalaje i-au colorat privirea. Pe bancheta din spate părea că un urs a răsturnat tomberonul. Când s-a deschis portbagajul, privirea angajatului a mai înregistrat, pe lângă bagajele pentru o excursie în Deltă, şi o canadiană de iarnă, o lopată de aruncat zăpada, un burghiu şi maşina mea de cusut, care nu a ajuns încă la reparat.

Ultima care s-a dat jos din maşină a fost Copilul Mic. Avea o rochiţă cu iepuri cauciucaţi şi pe ei turnase sucul roz pe care mă convinsese că l-a băut. Pe cap purta o bentiţă cu urechi de urs şi la ochi ochelari de înot, nu de soare, iar pe mână atârna o poşetă de paiete mov.

Angajatul hotelului a vrut să ne ajute cu bagajele, dar s-a răzgândit rapid şi, precaut, ne-a întrebat pe toţi:
- Sunteţi cazaţi în hotelul nostru, da? Adică sigur sunteţi aici, la patru stele, da?

Din neîncrederea cu care ne-a întrebat răzbătea convingerea că nici de 2 stele nu arătam, dar angajatorul lui, de 4 stele, îl învăţase să îşi înghită mirările.

Şi pentru că orice întrebare e o ocazie ideală de a deschide o conversaţie, Copilul Mic i s-a adresat, cu ochii umflaţi sub ochelarii de înot:
- Aici suntem la Marea Neagră. Şi în Marea Neagră toţi sunt negrii. Delfinii sunt negri, negri, au doar puţin alb pe la ochi.