Rica

Maria Limbutu s-a născut demult. Ca toate femeile din Măgura, până în 50 de ani nu a purtat basma, apoi a purtat basma. E o linie sigură în viaţa unei femei de la ţară care delimitează capul liber de capul acoperit. Am citit în literatură că femeile măritate trebuiau să poarte basma din momentul măritişului. Nu ştiu dacă regula aceasta a funcţionat vreodată la Măgura sau dacă a existat, eu nu am prins-o.

Maria Limbutu se chema aşa în acte. Toţi o ştiau de Rica, iar cei cu cel puţin zece ani mai tineri ca ea o strigau tanti Rica.

Locuia peste drum de noi, pe deal, şi ani de zile a fost un fel de spion, vezi să nu te vadă Rica, vezi să pui un capac pe oală când te duci la bucătărie, să nu mai vadă şi Rica ce am mâncat, nu număra banii în curte, că te vede Rica şi zice că învârtim banii cu lopata. Rica era undeva la jumătatea drumului spre Dumnezeu. Puţin deasupra noastră, că avea casa în deal, ea era deci ochiul atoatevăzător şi mai sus deasupra ei, fără să dea semne că mereu vede ce am mâncat la prânz sau că a adus poştaşul pensia, mai erau doar Dumnezeu şi Sfinţii.

Când a ieşit la pensie, din spion a devenit un paznic sever, capricios dar la îndemână. Ne trezeam cu un telefon de la Măgura, se ducea divale la poştă să ceară convorbire cu Buzăul. Să ştiţi că a căzut tanti în curte şi nu se simte bine, noroc că am văzut-o eu, că acolo o găseaţi rece. Să veniţi cu medicamente sau să o luaţi la doctor, voi ştiţi.

Mamaie era mai în vârstă ca ea. În tinereţe nu au prea avut multe de împărţit în afară de vecinătate, care la ţară e un fel de înrudire. Nu te ai rău cu vecinii decât în cazuri extreme. Rica lucra ca infirmieră la Pârscov, dimineaţa lua bicicleta şi cu aceleaşi mărgele imitaţie de chihlimbar la gât, pedala în grabă spre spitalul din satul vecin. Mie mi se părea frumoasă şi când trântea poarta în grabă să urce pe bicicletă, lăsa în urmă un parfum dulce, luat la kilogram de la magazinul de divale. Nu purta deci batic pe cap şi era mândră, ai fi zis că nu va îmbătrâni niciodată. Aşa credeam eu, aşa credea şi ea.

Nu a avut copii şi a fost măritată cu Ion Limbutu. Slab, înalt şi nu foarte inteligent. Rica s-a iubit cu toată partea bărbătească din sat dispusă la aşa expunere. Când venea la ea, amantul de serviciu venea cu maşina de serviciu. Acasă era veşnic Ionel.
- Ienele, du-te pân' la nea Gica şi ia nişte ţuică, să-l cinstim pe omul ăsta. Eu pun aluatul de gogoşi la crescut.

Ienel venea la noi, tataie îi dădea fără chef ţuica, era pe datorie şi de multe ori nu o mai plătea deloc. Traversa înapoi la ei şi o vreme era linişte, apoi Ienel ieşea beat mort în faţa porţii şi se aşeza pe băncuţa de sub nuc. Camionul musafirului rămânea o jumătate de zi parcat în faţa gardului lor ondulat. Când bea, Ion Limbutu primea stropi de lumină în cap şi avea revelaţii nefolositoare:
- Ea o fi zicând că sunt prost, ca io nu mă prind ce face ei acolo, lasă mă Ienele că e om bun, mă ia mereu cu camionu' iarna şi mă duce la spital, să nu mai trec prin ger, că numa' io ştiu cum e, nia nia nia, o imita el vorbind singur sub nuc.

Când mă plictiseam prin curte fără Dragoş, mă duceam pe la ei să mă joc. În zilele de genul acela mamaie nu-mi dădea voie. Ce ai tu de vorbit cu ei, lasă oamenii în pace.

Seara se termina cu scandal la ei, camionul pleca şi din curte se auzeau ţipete, mai ales vocea ei, înjurând-l că e un beţiv nenorocit şi că n-a făcut nimic la viaţa lui, că dacă n-ar fi ea, cu salariul ei, nici n-ar avea ce mânca, el numa' băutură, băutură, băutură.

Ani de zile aşa a arătat spectacolul de vizavi de noi. Rica nu prea avea treabă în general când era acasă, aveau o casă şi o curte foarte mici. Principala participare la viaţa socială a satului era să stea pe banca din faţa casei, să îi privească chiorâş pe cei care trec pe drum în sus, să îi întrebe pe cei care trec la vale de unde vin, ce au făcut acolo, ce mai e pe acasă, ce mai face vecina lu' Mutu lu' Sică, mai trăieşte cu ăla cu nevasta şchioapă? Şi râdea răutăcios, să arate că nimic din ce se întâmplă în sat nu îi e străin.

Când s-a pensionat, a început să vină des la mamaie.
- Stai şi mata la poartă, cu mine, nu mai tot trebălui, pentru cine te omori atâta?

Mamaie nu avea nici bancă în faţa Porţii, nici timp. Avea o grădină mare, animale, croitorie, nepoată de crescut şi o mamă şi un soţ de hrănit.

Divizarea lumii în statici şi activi li se părea tuturor firească. Mamaie se distanţa virtuos de tihnă şi Rica: dacă n-ar sta toată ziua la poartă să toace pe toată lumea, ar avea ce-i trebuie, nu mi-ar cere şi bulion de roşii, şi dulceaţă, şi ceapă, şi cartofi.

Când moartea a lovit ţâfnos la noi în curte şi mamaie a rămas năucă, neînţelegând ce i se întâmplă, Rica a simţit nevoia să se apropie şi mai mult. Faptul că ea nu avusese copii s-a suprapus peste moartea de la noi şi atunci s-a comportat de parcă şi ei îi murise data.

Ani de zile transparenţi au creat podul invizibil între cele două curţi şi Rica a preluat copiile de la cheile importante ale casei, a devenit omul de bază în curte când mamaie era la Buzău sau când a început să nu se mai descurce singură. Rolul de şefă peste găini i-a dat mândrie, avea un rost. Între timp a murit blând şi Ion, de parcă nici nu fusese vreodată în curte. Rica a început să se vaite că e a nimănui, că nu i-a dat Dumnezeu copii şi acum la bătrâneţe nu are cine să îi deschidă şi ei uşa. Florica şi alea unde face uliţa un cot zic că nu a vrut de fapt copii la tinereţe, că o încurcau. Acuma de, să plângă! Cine s-a chinuit la tinereţe are cine să-i deschidă uşa la bătrâneţe, se ştie. Săracu' Ienel, a fost soţ bun. Dacă mai trăia el, nu-i bătea ei viscolul prin crăpăturile de la uşă. Că aşa cum au fost ei săraci, tare s-au mai înţeles.

Ca să-şi arate iubirea neîncheiată pentru cel plecat, tanti Rica şi-a organizat viaţa între parastase şi pomeni costisitoare. Cum termina un parastas, cum strângea iar bani şi făcea planuri organizatorice să îl pregătească pe următorul. Acum o să pună şi piept de curcan, cumpără doi curcani de la Tita şi face un pilaf şi face sarmale. Să nu pară săracă, să zică lumea că n-are. Că nu face. Şi cumpără şi vin de la Nae.
- I-o cred că numa beat umblă Ienel pe lumea ailaltă, a zis Florica. Ce l-a blestemat Rica pe lumea asta că bea, da ce-i face pe lumea ailaltă!

Spaţiul dintre parastase îl umplea cu comentarii răutăcioase la adresa oamenilor şi din cămăruţa ei din deal urmărea mersul lumii la deal sau la vale, de la est la vest, de la viaţă la moarte. Sta ascunsă după perdea, făcea ochii mici şi nu ierta pe nimeni. Ia uite-o şi p-asta a lu Silvică, umblă cu grăsanul ăla din deal, dacă n-o fi gravidă mare lucru, că cică i s-a făcut rău când aştepta autobuzul în staţie. Ia uite, trece şi uscata asta a lu' Pompile, o proastă, stă cu beţivani ăla, lasă că bine îi face, o proastă, dacă n-o duce capu', să-l lase naibii şi să se ducă. Tare mi-a fost silă de omu' beţiv, n-aş fi staaaat, Doamne fereşte!

Când bătea clopotul greu, ieşea precipitată din casă, pe trepte şi privea spre drum, sperând că trece careva. Când în sfârşit cineva străbătea toropeala verii pe uliţă, tanti Rica striga precum cei care făceau aprovizionarea la alimentară: Avem mort! Cel care trecea pe drum cu gândul la ale lui sărea cât colo, că n-o văzuse sus pe trepte, în spatele nucului. Părea fericită când îi dădea verdictul: i-auzi, s-a mai dus unu! Care o fi, nu ştii?

A tot negociat prin sat, cu nepoţi, veri, copii ai vecinilor, pe rând, să stea cu ea, să le facă acte pe casă în schimbul unui angajament că se ocupă de ea până moare şi că îi fac, neapărat, parastasele până la şapte ani. După o lună de miere în care Rica se purta mieros şi îi lăuda ce minunaţi sunt, începeau conflictele. I-au furat, i-au stricat, sunt nişte destrăbălaţi perverşi şi i-au murdărit aşternuturile bune şi i-au rupt patul cu curvăsăreala lor. Peste tot în lupta ei pentru o bătrâneţe liniştită vedea numai profitori şi perverşi. Toţi plecau de la ea în scurt timp, speriaţi de spectacol. Şi cum termina cu unii, o lua de la capăt cu alţii, pe care îi prezenta drept Adevăraţii, minunaţii ei copii de suflet. Urma divorţul de ei.

Când mergeam la Măgura, treceam neapărat şi pe la ea să o văd. Mă lua de la poarta. Bine că ai venit, că cine ştie cât oi mai trăi şi eu. Au murit de când n-ai mai fost p-acasă a lu' Bughiurlan, Giurgea (a bătrână), a lu' Tăbârcă, băiatu' cel mare al lui Gicuţă şi (ca şi cum îmi prezenta o realizare în familia lor), chiar acum două zile şi Gicuţă!

Adăuga, să nu cumva să-mi fac speranţe:
- A crăpat în somn. Nici n-a ştiut ce-i aia.

Şi continua numărătoarea morţilor pe degete: Buzuloaica, Stan după muche, Safta de la şosea, Tincuţa lu' Vasile (ăla care a vândut casa la unii de la Bucureşti că cică să aibă grijă de ei la Bătrâneţe şi cân' colo ăia i-a mutat într-un grajd şi acolo au rămas, ca vitele)...

Se mai gândea cu ochii în nuc, să nu cumva să uite pe vreunul.
- A, şi soacra lu' Lica, aia de la şosea.

Habar n-aveam cine sunt toţi aceştia, numele lor îmi erau cunoscute ca nişte poveşti vechi, dar după atâţia ani de când plecasem, uitasem cine sunt toţi morţii ăştia grăbiţi să plece în număr aşa mare pe deal, lângă biserică.
- Bătrână? întrebam şi eu aşa.
- E, nu chiar bătrână. 78 de ani. Leat cu mine. Da' s-a măritat înaintea mea.

A suferit mult când a murit mamaie.

Acum purta basma legată în faţă, mărgelele imitaţie de chihlimbar le dăduse uneia din presupusele moştenitoare, dar acum spunea tuturor că aceea i le furase. Se îmbrăca în negru şi făcea parastase-festinuri, supărându-se şi blestemând pe vecinii care nu prea mai veneau şi ea rămânea cu mâncarea nemâncată. Mese întinse, muncă istovitoare. Zăcea patru zile după un parastas-maraton pentru Ienel. Dacă se mai nimerea altă pomană în zonă şi vecinii se duceau acolo, Tanti Rica o lua ca pe un complot local, cu tot cu preot. Toamna zicea că nucul nu are nuci pentru că lumea e perversă şi cât timp stau noaptea pe banca ei să preacurvească la poartă, îi mănâncă nucile. Ştie ea! Iarna, pe la primele colive, se plângea femeilor care veneau să o ajute că cineva i-a furat nucile. Cum?!, se enervau femeile. Uite sacii în pod! Şi tanti Rica avea mereu răspunsul gata: Mi le-au înlocuit hoţii. Astea sunt cât nişte căcăreze de capră, eu aveam ditamai nucile.

Şi râdeam toţi imaginându-ne un hoţ de treabă care la lumina lunii compară şi înlocuieşte nuci, pus pe furtişag, dar nu pe pagubă totală.

Nu mai zic cum a murit. S-a dus simplu, bătrâneşte, în alb şi negru. Femeile care o păzeau să treacă Dincolo urmăreau cu sufletul la gură Furtună pe Bosfor. Că aşa e când nu ai copii şi Ienel s-a dus.

Vreo şase luni de zile nu m-am putut uita spre căsuţa ei din deal. La vreo luna după ea a murit şi nucul, dar lalelele au continuat să înflorească în grădină, printre şiroaiele de apă de ploaie care curg din deal spre gardul ei, pe lângă casă, ca un lapte negru.

(februarie 2017)