Treizeci de ani. (încă) O generaţie irosită

Căderea regimului comunist a însemnat, pentru ani buni, şi abandonarea lucrului la noul centru civic. Unele dintre structuri erau şi sunt încă în diferite grade de finalizare (Muzeul de istorie PCR / Casa Radio, Casa Academiei, Biblioteca Naţională), altele au fost parţial sau total demolate. În fine, aşa numitele circuri ale foamei - halele agroindustriale - au fost terminate ca mall-uri, iar unul a fost demolat.şi reconstruit (Rahova). La fel, după schimbarea naturii proprietăţii, s-a întâmplat cu mai toate platformele industriale din Bucureşti, care au participat, prin dezvoltare spoliatoare, la prăbuşirea bulei imobiliare din 2003-2008. Casa Republicii a devenit, prin adopţie, Casa Poporului şi, din 1995, Palatul Parlamentului La un moment dat, bugetul terminării construcţiei era comparabil cu cel pentru educaţie. Concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000, din 1995-6, început cu arhitectura şi urbanismul, adică nu, ca la Berlin, cu existenţa mediului de afaceri doritor să investească sumele colosale necesare. Aşa se face că la Berlin, refacerea post-1989 este gata, în vreme ce la Bucureşti nu numai că nu a început, dar nici măcar structura proprietăţii nu s-a clarificat deocamdată. Încercarea din 1999, de a institui o agenţie de dezvoltare pentru zona expropriată pentru cauză publică a eşuat lamentabil, niciun oficial local, de la primari (Lis şi Băsescu) la miniştri, neînţelegând mecanismele unei dezvoltări urbanistice de asemenea amploare. Problema cea mare a fost, ca peste tot, schimbarea regimului de proprietate, care s-a făcut greoi şi pervertit.

Băncile de stat, speculând inflaţia galopantă, au investit profiturile în sedii noi şi centre de relaxare în staţiuni, după care s-au prăbuşit zgomotos sau au fost vândute. Sediul Bancorex s-a ridicat în vreme ce, încă şi acum, centrul vechi imploda, nerestaurat.

Au apărut locuinţele noilor îmbogăţiţi şi ele dovedesc absenţa temei vreme de cincizeci de ani din agenda de proiectare a arhitecţilor. Lucrările de calitate au apărut abia din anii 2000şi erau case ale clasei mijlocii, restrânse numeric, dar cu gusturi din ce în ce mai cosmopolite. Miniblocurile iniţiale, fără infrastructură edilitară, adeseori fără străzi, au cedat locul dezvoltărilor ceva mai coerente, gated-communities puse sub semnul întrebării în occident, dar semn de noutate la noi. Blocurile de locuire colectivă de standard ridicat au apărut şi mai târziu, ca plombe urbane, unele de certă calitate a spaţiilor interioare, deşi nu multe sar de dihotomiile impuse de funcţionalismul vestic trei generaţii mai înainte. De fapt, în bună măsură, se vede cum referinţele arhitecţilor din ultimii douăzeci de ani se legau iarăşi de avangardă, de modernismul interbelic românesc, glorificate ca epoci de aur în comparaţie cu prezentul căzut.

Sediile de bănci din anii 1990 ne spun astăzi ceva despre lipsa de pregătire pentru programe noi, materiale noi şi tehnologii constructive contemporane, ale arhitecţilor şi constructorilor români. Statul a dispărut din lucrările publice şi din arhitectură. După episodul comunist, puţini îl regretă. Nu mai dă tonul în estetica edificiilor nu mai face concursuri, nu mai reglementează regulile jocului (dimpotrivă, a intervenit în piaţă, ca jucător, prin ANL). Fără stat, arhitectura este strict delegată gustului privat individual, sau al dezvoltatorilor imobiliari, cu rezultate incerte. Unele mari clădiri de birouri au dat tonul şi au creat standarde locale în materie, agregându-se în mici clustere de...zgârie nori joşi din pricina cutremurelor şi a regulamentelor urbanistice. Tehnologiile s-au dezvoltat, structurile metalice s-au sofisticat. Deja, silueta Bucureştilor nu mai seamănă cu aceea din 1989 Din nefericire, asemenea verticale îşi fac loc pe seama demolărilor, care continuă să fie un mijloc privilegiat de intervenţie urbană (Berzei-Buzeşti, monumente istorice). Unde intervin, autorităţile locale o fac fie spre a-şi restaura sediile proprii (Primăria Capitalei, Primăria Sectorului 1). Puţinele primării noi, sau parţial altoite pe trunchi istoric (Bucureşti sector 2, Timişoara) nu trimit un semnal clar de estetică alternativă a monumentalului.

Pieţele imobiliare distorsionate şi o slabă cultură a memoriei, prost gestionate de specialişti maximali în refuzul lor de a dialoga cu proprietarii sau dezvoltatorii, au semnat soarta tragică a multor monumente istorice. O fac încă. Restaurarea a reprezentat o piaţă şi un colac de salvare pentru arhitecţi şi constructori după crahul din 2008. Au apărut şi actori noi: mici firme, adeseori de profesiuni liberale, care restaurează, singure sau în comun, câte o clădire istorică din centru. Uneori, asta înseamnă apariţia unui hub creativ în zonă, care atrage noi intervenţii. Tot băncile au fost clienţi privilegiaţi la restaurări, începând cu Banca Naţională (care, însă, urmând exemplul Casei Republicii, a înconjurat, tot ca la ţară, cu un gard spaţiul public care o anturează). Unele sunt restaurări creatoare, ca la Teatrul Naţional, unde e vorba, mai degrabă, de o reinstaurare.

Realitatea însă rămâne: starea monumentelor istorice din România este catastrofală, la propriu. Mijloacele învechite de a gestiona şi proiecta viitorul acestora, absenţa unei culturi a dialogului, presiunea imobiliară care scurtcircuitează instanţele de avizare - toate sunt piedici în calea unui viitor pentru patrimoniu.

Ambiguitatea relaţiei cu trecutul urban după 1989 se reflectă şi în balansul între două culturi ale locuirii: cea a vilei individuale, care a explodat după 1989 în toate instanţele cunoscute, de la arhitectura migranţilor economici (Oaş, Maramureş, casele din satele rroma, probabil cel mai bizar fenomen constructiv după 1989) la miniblocurile noilor îmbogăţiţi, sortiţi să locuiască mai prost ca în cartierele dormitor din care fugiseră; şi, pe de altă parte, cea a locuirii colective, în blockhaus, în centru. Acum, blocurile câştigă teren din nou, fiind construite şi în zonele periurbane (unele bizare, ca la Glina), în afară de plombarea frenetică a centrului.

Între aceste două extreme, ansamblurile de locuinţe individuale middle-class, cu gated-comunities desuete ca program, uneori fără echipamente edilitare pe măsura lotizărilor (instalaţii, învăţământ, comerţ, lăcaşuri de cult şi/sau centre sociale de cartier). Prea puţini îşi cumpără proprietăţi vechi, să le restaureze ca locuinţă unifamilială, poate cu loc pentru practicarea unei profesiuni liberale de la domiciliu.

Înfruntarea nu este decisă, între cele două modele concurente. Locuinţa socială, de asistare, practic nu există, sau a fost făcută sporadic, neconcludent, fără să producă efecte. Niciun fel de cercetare a viitorului locuirii nu a fost făcută de instanţele profesionale şi academice ale breslei arhitecţilor, sau, oricum, nu a fost făcută publică. Or, în ciuda straniei situaţii că România este ţara europeană cu cel mai mare procent (peste 80%) de proprietari de locuinţe, necesarul de locuinţe sociale, pentru tineri singuri şi, mai ales, pentru tinerele familii este în creştere. A nu vedea aceste probleme înseamnă a prelungi declinul demografic accentuat, dublat de emigraţia devenită soluţie de salvare individuală.