Final de jurnal

Cam toate relatările din ultima vreme au devenit jurnale de pandemie. Cu impresia trăirii unui timp mitic, accesăm absurdul situaţiilor antagonice din fiecare ştire de dimineaţă. Îmi fac o cafea: lumea începe să se trezească la viaţa de piaţă publică, după o mamă de bătaie în axis mundi. Timpul eroismelor cu sens mitologic trecuse demult. Tot ce aveam de făcut în următoarea perioadă era alegerea între două opţiuni: ne vedeam în continuare de distracţii like there's no tomorrow sau rămâneam să ne temem de acum încolo, câte zile om mai avea, de un al doilea, al treilea, al patrulea val. Războiul abia începea, împotriva unui inamic cuibărit în propria biologie. Unde văzusem asta? Într-un desen animat în care Pogo se uită în oglindă şi spune: The enemy is me sau ceva de genul ăsta. Ştiu că m-am tot gândit la acea imagine anul trecut. Am luat-o în sens psihologic. Da, mintea şi subconştientul te pot arunca dintr-o parte într-alta a simţurilor: aud ceea ce vor urechile mele să audă şi simt ce îmi dictează traumele copilăriei să simt.


Şi deodată, la umbra unei temeri întemeiate, începea reorganizarea. Pentru că atunci când copilul de şase ani te întreabă cum te poţi vedea pe tine, nu prin observarea mâinilor sau a picioarelor, îţi dai seama că evoluţia cognitivă devine obligatorie. Din acest punct nu aveam de ales decât să devenim mai deştepţi şi mai înţelepţi. Toţi, la grămadă. Şi iată, picat din nicăieri, acest gând marxisto-ghandian: omenirea nu-şi mai poate permite prostie, invidie, competiţie, răutate, violenţă. Asta până la prima foamete, pentru că şi supravieţuitorul e bine antrenat.


Lumea îşi făcea curat în camere: fosta colegă din şcoala de yoga, singură în toată clădirea, se ţinea de practică; colegii de la filosofie se organizează pentru sesiuni online, căţărătorii îşi împart veniturile cu alţii pentru a plăti chiria într-un spaţiu nou amenajat, donăm pentru spitale în lipsa unui sistem de stat valabil, ne împărţim anunţuri şi ne facem singuri dreptate. Trecând de starea de panică, fără un sens clar, ne căutăm drumul către lumină. Cu o mai mare conştientizare a morţii, acceptând finalitatea şi ieşind din zona de atotştiutori, ne aplecăm asupra unei viziuni minimaliste a unei lumi bifurcate: înviere sau îngropare. Şi pe bune că toate acţiunile au reverberaţii. Oricând am avut impresia de moment cum că nu ar fi aşa, iată momentul de in your face. Nu în ideea de păcat, karma sau pedeapsă, ci în ideea de asumare: ai acţionat, ai provocat, ai reacţionat, ai declanşat. Înţelegând încetul cu încetul necesitatea gestului coerent, pricepem că nu ne putem permite greşeli mai mari de lungimea nasului. Şi ieşind progresiv dintr-un egoism cultivat şi cizelat, snobismul avea să rămână o literatură.


Disponibil pentru momentul oportun şi antrenat pentru situaţii inoportune, ura de a nu fi obţinut mai nimic din ce ai proiectat, se diminua de la sine. Nimic de pierdut, nimic de câştigat. Doar o minte şi o lume întreagă de organizat. Pentru că în acelaşi timp în care eşti Pogo, poţi fi şi Mesia.

Baftă cu a doua parte!