De dragul umbrei.
Aşa se făcea că începuserăm să ieşim. Din nou, în aceleaşi spaţii conceptuale. La început timid, ca şi cum ne-am fi temut să nu provocăm furia dragonului care răzbate marile ziduri, ne destindeam în inevitabil: apeşi acceleraţia mai tare, grăbeşti pasul pe asfalt, răsfoieşti trei, patru cărţi deodată, agenda se colorează, ceasul anunţă bătăile inimii accelerate, gătitul o dă pe fast forward, podcasturile nu te mai ascultă, mesajele vocale devin regulă de situaţie. În fundal se plănuia marea evadare.
Stânca era tot acolo, cu toate pitoanele înfipte în ea. Laserul din privirea tot mai adâncită în gânduri răsucite, scotea la iveală conexiuni neuronale: ce-i cu oamenii ăştia ieşiţi la grătare şi ce-i cu profanarea unui sanctuar exclusivist? Fără bandana neagră de solidaritate cu mişcarea anti-rasială, ştiam că nici gândul meu nu bătea prea departe. Erau oamenii mei, poporul meu, de care îmi era ruşine. Fără scandal sau gălăgie, erau eronaţi prin simplul fapt că mâncau cărnuri în fumul unui iad prea puţin spiritual. Cu burţile lor asimbolisitice şi fără de Ganesh în fundalul înţelepciunii vedice, aceşti reprezentanţi ai culturii post-decembriste, îmi umbreau raza reflectată în spiturile exclusiviste.
E greu să nu fii snob, mai ales când te uiţi la tine şi la toţi cei de lângă tine.
Şi privind în jur, la tot acel scenariu grotesc, încercam să-mi amintesc: prima senzaţie de stâncă pitonată, printre fâşâituri de vipere şi imagini kundalinice. În primul rând acolo era linişte. O linişte de o tăiai cu cuţitul. Erai tu şi încă doi cunoscuţi, la fel de izolaţi de real ca şi tine. În acea suspensie puteai fi orice, dar mai ales tu însuţi. Şi în acel exclusivism absolutist, nu putea fi vorba de vreo fragmentare. Nu exista rasism pentru că nu te deranja nimeni în treaba ta, nu exista discriminare pentru că nu te interesau ceilalţi. În afară de acei câţiva cărora le permiteai să-ţi treacă pragul mental, nu exista context de împărţit cu restul lumii.
Acum mă deranja.
Din spatele monitorului e uşor să susţii o cauză sau alta. Eşti etic şi corect cu un Like sau un click pe Declic. Şi totuşi, ieşind din capsula spaţială în care te-ai asociat cu cei la fel de speriaţi de grotesc ca şi tine, te îngrozeşte şi cel mai mic gest necivilizat.
La fel ca şi mie, ţi-e groază de incultură. Dar mai ales ţi-e groază. Să te atingă pe tine.
Posibil ca asta să mă terifiat cel mai tare: aruncarea într-un spaţiu cultural de care am tot reuşit să scap. Uiţi unde locuieşti mental când eşti mereu fizic plecat. Nu mai zic de lumea din spatele acelor postări cu ce vedeai prin propria fereastră: alte ferestre sau alte oceane yoghice. Dar nu asta era buba umanităţii, oricât am da-o cu integrarea şi non discriminarea. Pentru că aşa cum mie nu-mi place să mă caţăr în timp ce se pune de picnic la baza stâncii, nici ţie nu-ţi place să ţi se încalce un spaţiu privat. Mai ales fundamental.
Fără legătură cu vreo culoare a pielii, nici cu ce porţi la gât şi nici cu ce mască te afişezi în lumea din afară. Spaţiul dintre noi există. El trebuie respectat şi acceptat.
Pentru că mai devreme sau mai târziu se va pune problema aerului pe care îl respirăm, în încercarea de a nu ne sufoca.
Cu toţii, deodată.