Nu ştiu ce ne salva zilnic - sigur nu erau strategiile de a evita dezastrul unui posibil cutremur. Zeu era frigul, soba şi Garbarek îl îmblînzeau cu greutate, dar o iarnă dintr-o viaţă merită să-l înfrunţi chiar pe vîrf, îmi ziceam. Pentru closetul comun coboram la 9, de pe culoar dibuiam fărîme de umanitate în camerele foştilor servitori tocmiţi în apartamentele etajelor inferioare. Din ficţiunea locatarilor străvechi aproape că-mi meşterisem o entitate nedefinită dar extrem de intimă, precum baia cu chiuvetă şi duş, adaosul salvator al camerei noastre. Fereastra, pe care puteam striga orice, ne deschidea o secţiune în văzduhul tămîiet, între Ionel Perlea (fostă Progresului, fostă Aurora), Sfîntul Constantin şi Schitu Măgureanu.
Acolo, sus, am citit în Cosaşu: "În cinstea lui Henry Miller, cel cu trăncăneala fastuoasă, pentru care toţi oamenii, de la un lift-boy pînă la ultimul şarlatan, erau miraculoşi, şi iubea cărţile cît femeile, iar femeile cît romanele, fără a pune graniţă între ele, căci ar fi fost o prostie...", şi asta mă îndemna să fac şi eu ceva în cinstea cuiva, poate a lui Brunea-Fox, dacă tot trăise acolo - dar la ce etaj oare? Am decis că adevărul aşezării mele în acel observator de vîrf era hălăduiala în non-sens sau în fel de fel de direcţii: ba la cenaclul de la Litere strunit de Cărtărescu, ori la Studio 498, grupul de tineri artişti ghidonaţi prin Bucureşti de Teodor Graur, ba la MŢR, pus la treabă de Irina Nicolau în ceea ce avea să devină sala Timp, ori aiurea, pe străzi şi stadioane. Sus nu mai erau idoli, doar golul din care dimineaţa se auzea respiraţia oraşului în iureşul căruia simţeam că trebuie să revin. Într-o zi mi-a fost limpede că romanul, altul, pe care-l vînam printre urcat-coborîtul locatarilor, nu poate rata un titlu ca LIFT-BOY. Fusese o iluminare, îmi intrase în cap că e bine aşa şi că trebuie să existe o legătură între scris şi felul în care locuieşti.
Am stat acolo un an şi jumătate, timp în care am fost prădat de cărţi, altceva n-aveam, pierderea cea mare fiind acel Ulise cu copertele albăstrui şi scrisul roşu, dovada că autorul copertei era clar un stelist, ca mine, iar hoţul un dinamovist sau rapidist. În cămăruţa cocoţată am pritocit planuri ireale de a-mi duce cu vorba proprietara & chiria pentru încă o săptămînă, împachetîndu-mi aerul flămînd cînd cu poeziile pe care le băteam la o maşină de scris Optima, cînd cu angst & temenea. A fost singura utilitate a acelor texte. Coborîrile mele cu foile dactilografiate în mînă în loc de bancnote, o bălăceală între chenoză & eres, o emoţionau, iar apartamentul ei cu întunecimi interbelice nu mi se mai părea înfiorător. Erau opera mea de caritate să o fac să creadă că tradiţia literară a acelei scări de bloc nu e pierdută. Vraja era dezlegată de fiul ei, un doctor urolog lipsit de sentimentalisme, care de cum scăpa din garda de la Municipal urca scara de lemn cu paşi de Haplea şi trăgea ca un apucat de dublura metalică a uşii, "Banii!", ca un personaj pe care Martin Amis mi-l înşurubase în viaţă ca să înţeleg care e faza cu scrisul. Era genul de loc pentru artişti ai foamei din care am picurat cîte ceva, chiar în acea vreme, în primul meu articol din Dilema, al cărui titlu nu mi-l mai amintesc. Era în numărul cu "Scara de bloc", proba publică pentru ai mei că mă aciuasem şi eu undeva în Bucureştiul ăla.
text & foto: Cosmin Manolache | suprapunere: Google Maps
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.