[casa de-a casa] [24] - între case.04.Mulovişte, Salonic, Bucureşti

Dimitrie Cantemir. Cum intri în scara de bloc, la parter, urci cîteva trepte, treci de lift şi după colţ în partea dreaptă e apartamentul nostru. Vopseaua de ulei galben pai prăfuit, din hol, se întinde cît un stat de om de-a lungul pereţilor, despărţită de suprafaţa văruită alb printr-o dungă continuă maro închis. În cei 60 de ani de folosinţă ai blocului nuanţele de galben au virat spre ocru şi, din când în când, printr-un vernil de spital. Probabil că şi cutiile poştale din metal au avut aceeaşi soartă, nu îmi mai aduc aminte nuanţele, ştiu că aveau nişte chei care semănau cu cele de la şifoniere. Ultimele au păstrat faţa metalului gri nefinisat, strâmbate de timp şi stau mai toate deschise. Liftul îngust cu mers încet şi scârţâit, azi înlocuit cu un Schindler automatizat, în contrast fascinant cu arheologia scării de bloc, a trecut şi el printr-o serie de maltratări, de la scrijelelile neortodoxe pe furnirul de lemn de nuc lăcuit, la tapetarea interiorului cu un linoleum care imită furnirul, ce sfârşea jupuit în mai multe locuri, şi înlocuirea oglinzii cu reclame prinse în rame de tablou tip Ikea. Observam schimbările treptate de câte ori urcam cu ligheanul plin cu rufe la etajul 7, ca să ajung la uscătorie. La întoarcere zburam pe scări întrecându-mă cu mine însămi, fluturând ligheanul gol şi ştergând tot praful de pe balustradele din plastic dur şi negru până la parter.

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Astăzi e despre tata. Ar fi împlinit în 17 mai 87 de ani. Aromân născut într-un sat muntos din Macedonia, Mulovişte, cu case mari de piatră şi caldarâm rămas de pe vremea turcilor, de care era foarte mândru, nu rata nicio ocazie să ne reamintească, atunci când venea vorba despre locul lui de naştere, că tot de-acolo se trăgea şi Constantin Belimace, bardul care a scris imnul "Părinteascâ Dimândari" (un testament literar lăsat cu limbă de moarte generaţiilor viitoare), cu care, am descoperit ceva mai târziu, citind în cartea sa de memorii, eram rude prin alianţă, în generaţia stră-străbunicilor noştri. Tata cânta cu atâta emoţie imnul şi, în ciuda faptului că nu prea se pricepea să îi redea în totalitate versurile şi muzica, ni se zbârlea pielea şi ne treceau pentru o clipă prin faţa ochilor of-urile şi dorurile aromânilor plecaţi prin lume de la casele lor. Căci blestemul imnului era greu: "cine-şi lasă limba lui să fie ars de foc".

Venit în România în 1947, plecat din Salonic la 14 ani - bunicul lucra la Consulatul român de acolo şi fusese obligat să părăsească Grecia cu toată familia -, a ajuns la Bucureşti şi au luat viaţa de la capăt, 5 suflete într-o cameră de 9 mp, cu baia într-o anexă din curte, la parterul Hotelului New York pe strada Poradim, din apropierea Gării de Nord, luată cu statut de chirie permanentă până în 1962 de la un alt aromân din familia Nicolae Ciomu, cel care deţinea hotelul, cu care de altfel era consătean. Se întîmpla ca tata şi fratele lui să doarmă cu schimbul pe lada de zestre a bunicii. În copilăria noastră aflam când şi când cât de greu le-a fost, cînd ne mai revoltam pe cei 45 mp ai apartamentului nostru, loc pe care tata l-a considerat un rai şi de care n-a vrut să se despartă până la sfârşit, în ciuda unor ocazii salvatoare de a ne muta la mai bine. Aşa că multe dintre discuţiile cu soră-mea, când eram singure, ori cu verii şi prietenii, sfîrşeau în bucătărie, în jurul mesei, în miros de ţigară şi aromele bunătăţurilor nelipsite ale mamei. Dar să mă întorc la poveştile tatei şi la maidanul de lângă biserica Sfinţii Voievozi şi Baia Griviţa. Loc mitic pentru adolescenţa lui, acolo s-a întovărăşit cu împătimiţi ai fotbalului de prin cartier, bătând mingea cu foc şi jucînd un fel de oină cu minge din cârpă. Toate astea le-am aflat când l-am înregistrat pentru caietul "Piua! - joacă, jocuri, jucării":
"Aici, în Bucureşti, am jucat fotbal serios. La 16 ani eram la Progresul Bucureşti, Rezervele de Muncă îi zicea, la juniori. La Salonic am învăţat fotbal. Administratorul terenului ne punea să vindem în tribune Cico cu capac de metal care se închidea automat şi seara ne lăsa să jucăm. Era stadionul lui PAOK Salonic. În fundul curţii noastre, pe Griviţei, era o fundătură care ieşea la parc, la gară. Acolo erau casele lui Poenaru, şi avea două vaci care păşteau pe acolo, pe lângă bazin, veneau şi beau apă. Acolo jucam miuţa cu studenţii. Maidanul era cu pământ tare bătătorit şi mai lateral era un dud mare, cu dude albe, frumoase, gustoase şi lungi. Mingea era din toval. Jucam cu Gigel Petcu, îi ziceam Mangâru-chioru - era puţin şaşiu. Şi cu Braşoveanu, cu unu' Tică parcă, şi mai era unul, Cisberto, italian de origine, vecin cu noi."

Acolo, la Sfinţii Voievozi, trăiau Paştele şi Crăciunul. I se spunea Grecul şi nu se supăra. La început amesteca cuvintele din greacă, aromână şi română. Cei 9 ani petrecuţi într-un sat aromânesc amestecaţi cu cei 5 de viaţă şi limbă greacă, cu începutul vieţii în România îşi făceau prezenţa în limbajul Grecului şi făceau din vorbirea lui o română cu dezacorduri şi o aromână cu implanturi româneşti. Româna i-a fost de altfel piatra de încercare, pragul care i-a hotărât destinul. Frustrat de neînţelegerea profesorului de română de la Colegiul Gheorghe Lazăr pentru situaţia lui, a ascuns corigenţa din anul întâi de liceu de ştiinţa bunicului şi a rămas astfel repetent. Aşa a fost nevoit să înceapă meseria de ucenic la un patron de cizmărie de lux, undeva la Piaţa Matache, la care a stat intern până când mandatarii au fost forţaţi să îşi închidă prăvăliile.

Familist convins, fotbalist şi microbist înfocat, meseriaş profesionist, tata a pendulat mereu între dorul după locul bun şi protector al casei din Mulovişte, cu paradisul pierdut al livezii şi al râului limpede şi frumos curgător, pe care a avut o singură dată şansa să îl mai revadă în 1979, stadionul cu viaţa din Sărunâ (Salonic) şi ucenicia din prăvălia meşterului care l-a învăţat meserie. Păstrez şi acum fragmente ale atelierului de cizmărie improvizat în bucătăria apartamentului nostru şi mă bucur că acum doi ani am avut şansa neaşteptată de a vedea ruina casei din Mulovişte, după 75 de ani de la plecarea tatei de acolo.


***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.