Pensionarii

Coborâsem deja cea mai mare parte a versantului sudic al dealului de andezit. Simţeam tot mai puternic vibraţia oraşului pe care-l avusesem în permanenţă în faţă, nu mai aveam mult până la el, dar trebuia să mă grăbesc, fiindcă se însera şi se făcea tot mai frig. Înaintam însă foarte încet şi cu tot mai multă atenţie, fiindcă terenul devenise extrem de abrupt şi alunecos, fără plante sau rădăcini de care să mă mai ţin. Însă abia când mi-a rămas puţin până jos, poate zece-cincisprezece metri, lucrurile au devenit cu adevărat grave. Aveam sub mine un perete aproape vertical, care-ţi tăia răsuflarea. Am încercat să mă rotesc cu faţa spre perete, ca să ajung într-o poziţie mai bună de coborâre, dar nici vorbă să mai pot. Lipit cu spatele de stânca rece, la înălţime deasupra parcului cetăţii, căutam o cale de scăpare.

Mă aflam chiar deasupra unor alei cu bănci, pe care stăteau câţiva pensionari cărora coborârea mea li se păruse probabil un spectacol palpitant, mă tot urmăriseră de când apărusem pe versant, dar acum parcă mă priveau direct în ochi, fără să le vină să creadă că un om în haine de stradă stă atârnat la înălţime, cu spatele la stâncă.

Am încercat să văd dacă pot face cale-ntoarsă, dar era şi mai greu decât să cobor. Ce să fac? Mă întrebam cât o să mai stea pensionarii până să anunţe pompierii să vină să mă ia de acolo. Problema era că nu ştiam dacă aş fi putut rezista atâta timp nemişcat fără să cad. Deja îmi tremurau genunchii.

După-amiază urcasem dealul împreună cu profesorii şi colegii de practică ca să vizităm cetatea. Mersesem pe drumul turistic. La întoarcere însă, de plictiseală, când am auzit că există alt drum, mai scurt, am decis să-l încerc. "Nu se poate pe acolo, e un traseu de alpinism", am fost avertizat. M-am uitat în jos, părea într-adevăr destul de abrupt, dar nu atât cât să nu poată fi parcurs, aşa încât n-am pregetat. Nu m-a speriat nici faptul că n-a vrut nimeni să mă însoţească.

La început panta mi s-a părut doar ceva mai abruptă, şi cam inconfortabilă, mai ales că eram încălţat de oraş, dar nu imposibilă. În plus, m-a mobilizat spiritul de competiţie, mă şi vedeam aşteptându-i jos pe ceilalţi, şi lăudându-mă cu isprava mea. Însă pe măsură ce terenul devenea mai abrupt am încetinit. Trebuia să fiu tot mai atent unde pun piciorul, încercam întâi locul, să reziste, şi abia apoi mă lăsam cu toată greutatea. În câteva rânduri a trebuit să mă retrag, când punctul de susţinere, fragil, s-a rupt sub greutatea mea.

Coborârea s-a dovedit mai lungă şi mai laborioasă decât m-aş fi aşteptat. În timpul ăsta se întuneca şi se făcea tot mai frig. De acum nu-mi mai păsa că ceilalţi au ajuns probabil de mult jos, nici că o să pierd masa de seară. Totul era să ajung întreg.

Trebuia să mă mişc, pentru că n-aş fi putut rezista nemişcat, şi oricum n-aveam ce aştepta. Tatonam cu călcâiul până găseam un punct de sprijin cu câţiva centimetri mai jos, apoi cu celălalt călcâi, apoi cu palmele. Îmi trăgeam apoi sufletul, şi o luam de la început, centimetru cu centimetru. Coboram ca melcul, dar coboram, cu spatele la zid.

Aveam în tot acest timp în faţă băncile cu pensionari din parc. Multă vreme au rămas toţi să mă privească, ca la spectacol, fără să vorbească între ei, fără să-şi întoarcă capul, fără să se mişte. Apoi, pe măsură ce se lăsa noaptea şi frigul, s-au mai rărit. Până când n-au mai rămas decât doi.

Mi-a luat mult timp până să ajung suficient de aproape de sol ca să pot sări. M-am rostogolit în iarba parcului, şi am rămas întins pe jos câteva clipe, nevenindu-mi să cred că am scăpat.

O dată cu mine s-au ridicat de pe bancă şi ultimii mei spectatori. Fără nici un cuvânt, s-au îndreptat bocănind din bastoane spre ieşirea din parc, luminată de un bec chior.

(Bucureşti, iunie 2020)