[casa de-a casa] [26] - din năuntru despre afară.04.unde eşti, perenitate?

Ce ţi-e şi cu perenitatea asta... Pe vremuri, mai precis pe vremea bunicii, curtea casei era gândită să dureze, să crească şi să se înmulţească prin propria putere. În neamul nostru pe linie maternă, era musai ca primul născut să facă studii de agricultură. Nu am înţeles bine de ce, având în vedere că nu erau latifundiari. Ce-i drept, ceva pământ aveau prin Bărăgan şi considerau inadmisibil ca responsabilitatea lui să fie încredinţată te miri cui, fără studii de specialitate. Aşadar, ghinionul bunicii a fost că dintre cei 4 copii, ea a fost prima născută şi, chiar dacă ceilalţi trei erau băieţi, ea a trebuit să plece la studii de agronomie. A trişat puţin, înscriindu-se la horticultură şi filozofie (sic), dar a compensat ulterior, măritându-se cu un absolvent de agronomie, trimis din Grecia la studii de către familia lui, care urma să se strămute încet-încet în România, unde recoltele păreau că ies din pământ, din piatră seacă. Revin la curte, bunica s-a întors de la Viena cu o viziune asupra curţii care combina funcţia de loc de joacă, cu cea de sursă de fructe proaspete, totul sub forma unei grădini urbane. A lăsat câmpul de iarbă netunsă, cu spice, păpădii şi trifoi înflorit - idee care dădea posibilitatea copiilor să ascundă lucruri sau să se ascundă şi totodată să cadă fără să se julească prea tare. A plantat un cais, un măr şi doi vişini, mai ales pentru prepararea conservelor, activitate care umplea până toamna târziu bucătăria, de rude şi prietene, care instalau adevărate ritualuri de lucru şi de distracţie cu aceste ocazii. Dar piesa de rezistenţă au fost trandafirii pe care i-a adus de la Viena şi pe care i-a plantat de-a lungul gardului scund; a obţinut astfel o interfaţă - aromată şi colorată - cu strada şi trecătorii: invitaţie la apropiere, sămânţă de vorbă cu vecinii. Trandafirii erau soiuri nobile, nu mai ştiu cum se chemau, dar am moştenit învăţătura că sângele lor albastru se citeşte în înălţimea tulpinii, în aroma şi eleganţa florii (niciodată prea bătută, ca un bujor) şi, mai ales, în puţinătatea spinilor, mai degrabă decorativi, pentru că, ne spunea bunica, trandafirii nobili au fost creaţi doar ca să fie admiraţi, şi ei ştiu că nu au nevoie să se apere de oameni.

Dar cred că elementul cel mai vechi al acestei curţi-grădină a rămas până astăzi bătătorul de covoare. Nu ştiu dacă el a făcut parte din conceptul iniţial de spaţiu multifuncţional al bunicii, dar ştiu că el s-a ivit odată cu împrejmuirea. În zona cea mai depărtată de stradă, mascat cumva de coroanele pomilor si, mai nou, de tufe de liliac, bătătorul este o construcţie de ţeavă groasă din fier (care nu înţeleg cum de nu rugineşte), ale cărei înălţime şi lungime sunt oarecum egale, alcătuind un soi de pătrat cu trei laturi la vedere. Dar ceea ce îl particularizează este o coadă laterală, cam în dreptul braţului întins, care cred că a fost gândită pentru atârnarea unui preş în aşteptare, în aşa fel încât să nu fie nevoie să intri în casă pentru fiecare covor. Pentru că, fac o paranteză, locuinţele celor din neamul meu, în ţară sau aiurea, pot fi recunoscute prin iubirea de covoare - pe pereţi, pe mese, pe jos, uneori pe fotolii sau canapele. Astăzi, chiar dacă mai puţine, rămân totuşi nelipsite din construcţia lui "acasă" în familia mea. Îmi amintesc că sărbătorile Paştelui şi ale Crăciunului erau anunţate sonor de ritmul bătăii cu bătătorul de covoare, nu numai în curtea noastră, ci în tot oraşul. Iarna, covoarele erau bătute întinse pe zăpadă, iar primăvara - atârnate pe bătător. Arareori, când mai am putere şi energie, mai scot câte un covor la bătut. Nu mai am bătătorul de nuiele, am o aschimodie din plastic albastru hâd, dar se cheamă că întreţin cumva moştenirea bunicii. Pare de necrezut, dar cu toate că aspiratorul sofisticat cu filtrare prin apă pare să lase covoarele curate şi împrospătate, o bătaie la vremea ei / scoate praful cu temei. Nu degeaba persoana care bătea covorul îşi înfăşura părul, nasul şi gura cu o basma de pânză, ca în pandemie; din covor ieşeau nu numai nori de praf ci şi ţărână. Cu timpul şi odată cu valorizarea confortului şi a comodităţii, bătătoarele au cam dispărut, dar aici în curte, al nostru a trăit în continuare prin schimbarea funcţiei. Două generaţii de copii l-au folosit ca exerciţiu de curaj. Cocoţaţi mai întâi pe coada despre care vorbeam, apoi pe orizontala înaltă într-un echilibru instabil, noi copiii combinam descărcarea de adrenalină cu privirea de sus asupra lumii. Şi ne simţeam stăpânii ei.


***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.