[casa de-a casa] [33] - din năuntru despre afară.05.dendromanţie

Demult, într-un sat uitat din judeţul Ialomiţa, am descoperit cele mai incredibile ouă de Paşti. Le vopseau femeile din fiecare casă, habar nu aveau că în ţară existau profesioniste ale încondeierii ouălor considerate obiecte de artă în lumea oraşului. Ouăle despre care vorbesc erau de un roşu vânăt, aproape negru, desenate cu un vârf de lemn, în trăsături curbe fruste, late şi tremurate, pe care femeile le numeau Floarea Paştelui. Puteai să crezi că la fel vor fi arătat şi ouăle acelea dintru-nceput, pe care se prelinsese sângele Domnului Iisus răstignit. Ce mi se părea neobişnuit, era faptul că nici una dintre gospodine, tânără ori bătrână, nu încerca să afineze desenul, nu simţea nevoia să înfrumuseţeze, sau să fie remarcată pentru o îndemânare superioară (aşa cum o făceau pentru florile cusute pe cămăşi). Nu, femeile erau convinse că aşa trebuie să arate ouăle de Paşti - care, între noi fie vorba, nu erau nici golite de gălbenuş şi nici păstrate la icoană, ci, în marea lor majoritate, erau binecuvântate la biserică şi apoi ciocnite şi mâncate. O mică parte dintre ele, însă, inscripţionate cu nume proprii, la fel de rudimentar, rămâneau pe prichiciul ferestrei până la Crăciun. De ce, m-am minunat eu? Pentru că, numele aparţinea celui mai nou născut din familie, al cărui viitor atârna simbolic de sănătatea oului-frate. Mai precis, dacă la sărbătoarea Naşterii Domnului, oul era încă bun de mâncat, pruncul urma să aibă o viaţă sănătoasă şi împlinită; dacă oul se vădea stricat, însemna o ursită rea pentru copil. Şi femeile chiar povesteau că ghicitul în oul de Paşti nu dă greş şi de aceea, chiar continuau să scrie numele pruncilor pe coaja vineţie şi să aştepte sorţii de Crăciun. Mi s-a părut îngrozitor şi, cu judecata de atunci, am plecat din sat fără să consemnez faptul pe o fişă de informaţie, ceea ce a făcut să nu mai ştiu acum nici în ce sat se petrecea şi nici dacă "avgomantia" se mai practică şi astăzi.

Trecuseră de atunci câţiva ani când, la naşterea primului meu băiat, am pus în pământul curţii o nucă. Gândul meu nemărturisit era să văd crescând alături omul şi pomul, sănătoşi şi puternici. Nu mă gândisem atunci că gestul era tot un fel de manţie, doar că dendro-. Au trecut anii şi nucul tânăr a început să rodească, nuci mici şi cam încuiate, dar destule cât să coc peste iarnă două-trei prăjituri. Din păcate, nu ştiusem când l-am plantat, că la umbra lui nu mai pot creşte ale plante. Vecinii noştri de la mansardă se plângeau că le mor florile pe care se încăpăţânau să le sădească în apropierea pomului, dar mie nici prin gând nu-mi trecea să îl tai, cum insistau ei. Într-o dimineaţă, îmi arunc privirea pe fereastră şi văd nucul nostru culcat la pământ. Se vedea că fusese retezat în grabă, căci se mai ţinea încă într-o fâşie de scoarţă. Am perceput-o ca pe o moarte în familie. În biroul de la Institutul de Folclor unde lucram, m-a bufnit plânsul. Am povestit colegilor istoria, printre suspine. Prima remarcă, a unui foarte priceput etnolog, a fost, să nu-mi fac sânge rău, pentru că foarte curând voi afla cine a fost criminalul; la ţară se credea că cel care taie un nuc e pedepsit de Dumnezeu fără scăpare. Cuvintele au trecut pe lângă mine, nu mă interesa cine l-a doborât, ci cum aş face să întorc soarta pomului. Şi, acelaşi etnolog m-a învăţat să bandajez trunchiul cu balegă de vacă, să îl îmbrobodesc în cârpe şi să aştept. Am bătut oraşul în sus şi în jos, nici urmă de vacă. Pe atunci, pe strada noastră încă mai treceau căruţe cu pământ de vânzare, dar erau trase de cai. Pe cât de terapeutică este balega moale de vacă, pe atât de nociv-acidă este cea de cal. Am reuşit să găsim ce ne trebuia lângă pădurea Băneasa, de unde am strâns o găleată întreagă. Am făcut cum am fost învăţată şi, timp de o lună, am observat că pomul nu se usucă. Era salvat. În schimb - şi când (re)povestesc asta, încă mi se face pielea de găină - vecinii noştri de la mansardă s-au prăpădit aproape concomitent în câteva luni, de o boală necruţătoare.

Nucul nu mai există astăzi, nu prea se mai simţea bine şi a murit de bătrâneţe. În locul lui creşte o tufă de iasomie inofensivă. Dar de atunci, m-am convins că există legături neştiute între oameni şi lucruri, între locuri şi clipe, între fapte şi cuvinte, între gânduri şi întâmplări. Aşa se face că întâmplările nu sunt niciodată întâmplătoare.


***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.