Cântările meşteşugite ale corului condus de Sabin aminteau însă de strălucitorul Bizanţ, înmuind în lacrimile pocăinţei inimile necăjite. În clar-obscurul din mica corăbioară a mântuirii, care îşi făcuse arsana chiar în miezul Bucureştiului istoric, cu cât pe micşorai mai mult, purtat de melosul tânguitor, cu atât simţeai cum Domnul te înalţă la Sine. În inima ta tristeţea de cărbune se prefăcea în bucurie strălucitoare. Inima ieşea din starea de "nigredo", căpătând culori noi din spectrul luminilor: "albedo", "citrinitas" sau, de ce nu?, "rubedo".
Duminicile, liturghia nu dura nici prea mult, nici prea puţin. Nu te întrebai, la sfârşitul ei, oţărât: "De ce nu se mai termină, domnule, odată?!" sau nevrotic: "ce-oi fi căutând eu aici, puteam să mă rog şi la mine acasă, în fotoliu!?" Sufletul nu-ţi era expulzat din sferele celeste direct în picioarele ostenite, cotropite de furnicăturile sâcâitoare. Rugăciunea nu-ţi era bruiată de foiala credincioşilor mânaţi de dorinţa irepresibilă de a-şi îndeplini propriul ritual, în răspărul drumului cartografiat de textul liturghiei. Nevoie manifestată în exterior, îndeobşte, prin pupatul mecanic al tuturor icoanelor şi prin zecile de închinăciuni exhibate grandilocvent). Cuvântul Domnului nu era fragmentat, până în punctul în care devenea inaudibil, de sporovăiala deşartă a credincioşilor împinşi spre sfântul locaş de stricta nevoie de socializare.
La Stavropoleos am văzut că bunul gust poate coabita armonios cu credinţa în Hristos. Nu am întâlnit acele explozii ale kitsch-ului, prezente ighemonic în multe biserici, care te fac să te îndoieşti amarnic de celebra apoftegmă dostoievskiană, "Frumuseţea va mântui lumea".
Nici predica părintelui Marchiş nu era una comună: cuvintele sale bine cântărite tâlcuiau, cu precizie chirurgicală, în sclipiri de oţel, învăţămintele Evangheliei, în conexiune directă cu viaţa cotidiană a credincioşilor, ba chiar cu evenimentele recente izbucnite pe neguroasa scenă a polis-ului.
Creştinismul - iată, se dovedise!- nu era vreo piesă de inventar muzeografic, ci fapt de a fi în lume, modalitate a fiinţei. Duhul împăciuitor din bisericuţa Stavropoleos, cultul şi cultura se împăcaseră pe vecie. Zâzania dintre ele, superbia autosuficientă rămăseseră simple subiecte de arhivă. Peste amarul mileniilor scurse, Ierusalimul îmbrăţişa fratern Atena.
text: Ciprian Voicilă | foto: Dan Dinescu (Arhiva de imagine - MNŢR) | Muzeul misionar - 1992 (echipa Muzeului Ţăranului şi părintele Iustin Marchiş în vizită la Azilul de bătrâni - Străuleşti)
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.