Bucureştiul ascuns (III) - Pasaje, ganguri... aiurea

Trebuie să crezi în poezia arhitecturii indiferent când a fost scrisă, fiindcă altfel nu poţi vedea sufletul tencuielilor uşor crăpate, al pietrei scrijelite de timp, al lemnului cu multe straturi de ulei sau de vopsea scorojite. În mod sigur oamenii care trec pe lângă casele oraşului îşi lasă pe acestea urmele privirii şi ale respiraţiei grăbite, sau ale lacrimilor de fel de fel de sentimente, de la bucurie la tristeţe, de la dragoste la ură, de la revoltă la linişte.

O casă are poezia, poemul ei, scris de mult sau de curând; în unele trăim sau ne regăsim, în altele am lăsat iubiri să moară, în altele am crescut grădini de dragoste şi viaţă. Sădim şi creştem în noi imagini, pe care rareori le confruntăm cu realitatea, iar atunci când o facem, instantaneu, îmbogăţim realitatea cu propria viziune asupra acesteia.^[i]
"Condiţiile reale nu mai sunt determinante. În poezie, imaginaţia se plasează tocmai în acea zonă în care funcţia irealului vine să seducă sau să neliniştească totdeauna să trezească fiinţa adormită în automatismele sale."^[ii]

Strada cu arhitecturile sale este un volum de poezii, îţi oferă elegii, pasteluri, epigrame, epistole, sonete, ode, în aşa fel încât mintea ta să poată alege genul cel mai potrivit locului prin care treci, te opreşti să priveşti, să admiri sau din contră să critici, să faci comparaţii. E adevărat că de cele mai multe ori suntem grăbiţi, neatenţi sau prea atenţi pe unde călcăm!

Locurile din care am fost să culeg imagini au fost premeditat alese, dorindu-mi să-mi slujească la sporirea puterii de a convinge, de a stârni curiozitatea pentru părţi ale oraşului pe unde mergem de multe ori fără a le băga în seamă. În timp pentru unele s-a pierdut interesul, sau au fost pur şi simplu abandonate. E curios acest abandon într-un oraş atât de mare, unde fiecare bucată de teren sau fiecare loc construit au o mare, deosebită valoare, sau ar trebui să aibă...

Calea Victoriei îşi "ascunde" cu dragoste gangurile şi pasajele, pentru unele având porţi cu un desen - semn al timpului când au fost făcute -, altele fiind simple intrânduri cu numărul de stradă fixat pe un mic fronton / frontispiciu, iar câteva le ghiceşti, pur şi simplu, ca loc de trecere între magazine. Dar toate acestea au viaţă. Această viaţă depinde de oamenii care le au, sau nu, în grijă, de ceea ce vor şi înţeleg fiecare din aceste mici comori.

Să privim:


Vis-à-vis de gangul cu berărie, între două magazine pe Calea Victoriei lângă Green Hours, un mic pasaj cu o curte interioară care leagă (ar trebui să lege!) Calea Victoriei de Strada Piaţa Amzei:


... şi la fel dinspre Strada Piaţa Amzei. Nu cu mult timp în urmă, când în mica curte interioară erau trei magazine, pasajul dintre cele două străzi funcţiona, ceea ce demonstrează buna gândire iniţială. Trebuie subliniat că cele două accese, atât cel dinspre Calea Victoriei, cât şi cel dinspre Strada Piaţa Amzei, sunt flancate de magazine dând astfel posibilitatea creării unui pol comercial la 0 scară mică, dar de ţinută.

Pe Strada Piaţa Amzei la numărul 5, trecând printr-un gang boltit, bine decorat, se poate ajunge într-o curte interioară unde este Galeria de artă şi consignaţie Alexandra's.


Deci artă se poate găsi în cele mai neaşteptate locuri. Totul depinde de voinţă şi pasiune.

Întors pe Calea Victoriei la numărul 126, o intrare, un gang, şi un spaţiu de acum cu un mare nume în teatrul românesc: Teatrul ACT. Îi rezerv un loc special într-unul dintre articolele următoare.


Într-o carte recent apărută (Dicţionar de locuri literare bucureştene - Corina Ciocârlie & Andreea Răsuceanu - Humanitas, 2019) - care a parcurs un drum lung, probabil din cauza pandemiei, până să ajungă la noi (în Librăria Humanitas din porticul-pasaj Kretzulescu unde sunt bucuros să mă aflu iarăşi printre cărţi şi albume) - autoarele îl citează pe Cezar Petrescu în a cărui Calea Victoriei un domn ("bătrân" - numai bătrânii au amintiri? E totuşi cert că ei sunt posesorii amintirilor din timpurile pe care "noi" nu le-am trăit...) "condamnă" oraşul la pierdere totală sau la schimbarea centrului de greutate: "... Mâine, pustie va fi Calea Victoriei... O ruină istorică, o amintire". Dar aceleaşi autoare cred că "până când centrul abandonat al Bucureştiului va părea rupt dintr-un tablou al lui Giorgio de Chirico", această venă centrală a oraşului va pompa destul sânge ca să alimenteze întregul sistem.

Ce se vede azi "hoinărind" şi redescoperind străzile Bucureştiului, vezi că timid, încet:
"Que voulez-vous, nous sommes ici
aux portes de l'Orient, ou tout est pris à la légère..."
(Raymond Poincaré, citat ales de Mateiu Caragiale drept motto pentru romanul său Craii de curte veche)

Încet, încet, cu un fel de timiditate şi lipsă de încredere în şansele viitorului, există mulţi care îşi asumă riscul de a îmbogăţi viaţa acestor locuri, care ne place sau nu, ne dau paşaportul european. În secolul al 19-lea şi prima jumătate a secolului al 20-lea a fost ridicat acest Bucureşti necunoscut multora care are sens şi puterea de a face faţă, cu onoare, concurenţei cu orice capitală europeană. Trebuie şters cu meticulozitate praful timpului, al ignorării şi al uitării ca să scoatem la lumină valori şi frumuseţi ascunse.

Povestea mea pe drumul pe Calea Victoriei se opreşte la numărul 147, vecin cu Casa Filipesc-Cesianu, nu departe de intersecţia cu Strada Sevastopol şi la câţiva paşi de Piaţa Victoriei. În această casă azi găsiţi un restaurant, cu o grădină în curs de amenajare, însă cu semne clare de mare atenţie, casă care începând din secolul al 19-lea şi până azi a trecut prin mai multe mâini (înainte de 1990 mulţi ani a fost o farmacie unde multă lume mergea să-şi cumpere medicamente mai mult ca să poate vedea interioarele elegant decorate cu stucaturi şi picturi, azi are un proprietar care ştie ce vrea şi cum trebuie îngrijită arhitectura unui oraş ca Bucureşti), chiar şi prin ale vandalilor de monumente părăsite (vezi ca un exemplu sinistru şi ruşinos, casa din Strada Visarion nr. 8, Vila Solacolu, proiectată de arhitectul Ion D. Berindei care a fost furată cărămidă cu cărămidă) care au furat fierul şi nu numai fierul, lăsând în plin centru al oraşului o ruină. Numai că unele case au pe Cineva acolo sus în Cer care le ajută să nu dispară şi astfel cine trece pe acolo astăzi va admira restaurarea clădirii, finisajele discrete şi rafinate, refacerea şi personalizarea pietonalului din faţa intrării, tratarea intrării cu un panou din sticlă purtând un desen în armonie cu epoca casei. Cu aceiaşi atenţie şi respect ar trebui refăcute multe clădiri de pe Calea Victoriei şi, de ce nu, întreg oraşul, pe care mulţi oameni importanţi chiar cu un cuvânt de spus în deciziile ce-l privesc, se bat cu pumnul în piept că-l iubesc.

Am lăudat această realizare pentru că m-a mişcat modestia elegantă a restaurării. Sper că restaurarea interiorului va fi la acelaşi nivel.
Străbătând Calea Victoriei de la un capăt la celălalt se vede clar că acest oraş are ca bază puternică şi de necontestat arhitectura secolului al 19-lea şi cea dintre începutul secolului al 20-lea şi anul de mare cotitură în viaţa României, 1947. Toate completările din timpul "domnitorilor" comunismului sunt în marea lor majoritate plombe şi timpul va decide cum vor supravieţui timpului ce vine.

Cred, şi îmi asum riscul de a părea un optimist şi un naiv, că ceea ce va urma va fi diferit, va fi un drum către bine pentru că Omul a învins întotdeauna când părea că-i cade cerul în cap.

Orice aţi crede despre mine, îmi vine să zâmbesc şi zâmbind m-am dus cu gândul că ar trebui să vă fac să înţelegeţi de ce zâmbesc. Aşa că voi scrie mai jos câteva rânduri dintr-o poezie a celui ce a zâmbit şi el:

Un "nud" frumos părăsit? O "Doamnă" ne aruncă o privire...

luni cincisprezece iunie două mii două zeci.

---