Ce am iubit după 4 martie 1977 (I)

Zilele trecute, răsfoind Bucureştiul lui Mircea Eliade^[i], m-am reîntâlnit în carte cu Elemente de geografie urbană scrise de Andreea Răsuceanu; în Subcapitolul V.1. Un tramvai prin memoria cititorului: linia 14, un fragment din memoriile lui Mircea Eliade mi-a dus imediat gândul la una dintre străzile importante şi mult umblate de-a lungul timpului ale Bucureştiului: Calea Moşilor.


Cutremurul din 4 martie 1977 m-a găsit în casa unui prieten de pe o stradă din Colentina. Drumul de întoarcere acasă l-am făcut trecând pe Calea Moşilor, destul de "şifonată". Mult praf, lume multă şi speriată în mijlocul străzii, întuneric. Siluete de oameni se zăreau prin fâşiile de lumini ale lanternelor sau felinarelor şi peste străzi se ridica un zumzet de voci întrerupt adeseori de ţipetele femeilor. Era deja trecut de zece seara.
...
Calea Moşilor^[ii], fostă Podul Târgului de Afară (îşi are începutul pe la mijlocul anilor 1600), este una dintre cele mai importante străzi din Bucureşti, cu o lungime de 2,66 kilometri, dacă însumăm cele două mari tronsoane: 1. Tronsonul Calea Moşilor (veche), dintre Bulevardul Corneliu Coposu şi Bulevardul Carol I (până la Bulevardul Hristo Botev face parte din Centrul Istoric al oraşului^[iii]) şi 2. Tronsonul de la intersecţia cu Bulevardul Carol I până la Pasajul Bucur-Obor.

Tramvaiul 14, care străbătea Bulevardul Carol I şi cotea pe Calea Moşilor, la intersecţia cu Strada Mântuleasa, venind de departe, tocmai din Cotroceni, îşi termina cursa la Târgul Moşilor... Apoi şi-a schimbat traseul.


"Trecusem acum în clasa a I-a primară, la şcoala din strada Mîntuleasa. Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor. Directorul avea un băiat cocoşat, student la medicină, cu care ne întîlneam adesea pe drum. El a observat cel dintîi că eram destul de miop şi a încercat să mă înveţe cum să citesc fără să-mi obosesc ochii. Citeam şi acum ce-mi cădea sub mînă, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atîtea alte lucruri la îndemînă. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi, împreună cu Nicu, iar mai tîrziu cu cîţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcîndu-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.

Ani de zile, jocul acesta m-a fascinat. Ajunsesem mare meşter şi începeam să învăţ cum să mă caţăr, din mers, chiar de tramvaiul electric nr. 14. Mă plimbam aşa agăţat, de la statuia Rosetti pînă la Brătianu, şi înapoi. Uneori, mă prindea taxatorul şi mă trăgea de urechi, dar acceptam cu mîndrie riscul acesta. O singură dată m-am simţit vinovat şi umilit, cînd mama s-a întors acasă tristă, abătută, şi ne-a spus: «Erau doi domni lîngă mine, în tramvai, şi, cînd v-au zărit, unul din ei a spus: iată şi haimanalele Căpitanului!... Mai mare ruşinea!» a adăugat ea, oftînd." (Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Editura Humanitas, 2004)

Cred că era în anul 2012, fiind Profesor Invitat la UAUIM, în cadrul atelierului anul V, pe care-l îndrumam, am avut o experienţă de care-mi amintesc cu mare plăcere; am avut de rezolvat o temă privind amplasarea, după un studiu urbanistic, pe parcele aflate pe Calea Moşilor vechi.

Îmi amintesc cu plăcere felul în care studenţii au abordat tema şi pasiunea sinceră cu care au cercetat traseul străzii pentru a-i descoperi secrete ascunse până atunci. Prima lor reacţie a fost vis-à-vis de importanţa şi încărcătura de istorie a normalităţii umane, valoarea arhitecturii ce a mai rămas, potenţialul imens de oferit celor ce o vor vizita, motiv pentru care au propus, chiar dacă nu erau primii ce făceau această propunere, ca traseul să fie pietonal, iar tramvaiul să fie unul turistic sau, un exemplu apropiat de noi fiind strada Istiklal din Istanbul, o combinaţie între pietonal şi linie de tramvai.

O utopie. O utopie? Nu ştim, pentru că efortul de a încerca este mult peste puterile noastre.


M-am aşezat, ieşind din parcarea de lângă Piaţa Sfântul Gheorghe, şi am privit în jos, în lungul Străzii Calea Moşilor către Magazinul Cocor. Coborând spre Magazinul Cocor se face la stânga o intrare care te conduce către Biserica Sfîntul Gheorghe Vechi, acum în curs de restaurare. Această biserică a fost un timp Mitropolia Ţării Româneşti (conform panoului de Monument Istoric) de unde rezultă scara la care se construiau astfel de lăcaşuri: cu certitudine erau la scara oraşului secolului al XVI-lea.

Remarcabilă şi bogată în decoraţii arhitectura clădirilor ce bordează această bucată de stradă, care este de fapt începutul străzii Calea Moşilor. Şi o nedumerire: de ce prima casă dinspre Bulevardul I.C Brătianu are numărul 21când în nicio hartă a Bucureştiului (de exemplu harta Bucureşti 1831-1944), Calea Moşilor nu depăşeşte limita de azi a străzii?


Porţiunea dintre Bărăţiei şi Bulevardul Carol I - un amestec de stiluri de arhitectură, cu o stradă îngustă pe unde circulă tramvaiul, maşini, pietoni, biciclişti, cu distanţă între fronturile clădirilor relativ mică şi cu zgomot. Şi totuşi lumina îşi face loc, chiar dacă uneori lumina străzii este cea reflectată din ferestrele caselor.


Remarcăm şi fronturile inegale ca înălţime - inserţii de construcţii noi care contrazic caracterul istoric al acestei străzi cu o soartă ingrată, ca multe alte străzi ale Bucureştiului.

După intersecţia Străzii Lipscani cu Calea Moşilor, pe partea dreaptă când vii dinspre Bulevard, cu o deschidere mică la stradă, ascunsă la subţioara unei clădiri cu zidurile aproape căzute, după un gard din plăci din beton vopsit, o poartă improvizată, o curte îngustă duce către o clădire ferită, parcă, de privirile curioase, o clădire într-o stare nu tocmai bună: Sinagoga Beyth Hornidraş vechi, un templu cu o istorie tragică: în timpul Pogromului Legionar din 1941 a fost jefuit şi i s-a dat foc. Este reconstruit în 1947, dar ajunge în zilele noastre, după cum s-ar părea, depozit al Comunităţii Evreieşti din Bucureşti. De ce m-am oprit aici? Pentru că această stradă s-a bucurat de bunăstare şi datorită comunităţii evreieşti.


" Din Lipscani, evreii s-au răspândit în zona Unirii şi, mai departe, spre ceea ce a ajuns să fie Cartier Evreiesc la sfârşitul secolului al XIX-lea şi început de secol XX, respectiv Dudeşti, Văcăreşti, Calea Moşilor,;care au fost cartiere evreieşti, dar la sfârşit de secol XIX început de secol XX. Până atunci, concentrarea evreiască era zona Lipscani-Unirii. Vorbim în prima fază - de la 1550 până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, chiar începutul secolului al XVIII-lea - exclusiv, despre evrei sefarzi, spanioli, veniţi iniţial din Spania şi apoi din Imperiul Otoman. După masacrele cazace de la 1648-1649 încep să vină evreii ashkenazi, evreii din Polonia, din Rusia, din Ucraina, în număr foarte mic".^[iv]

Scriam mai sus despre proiectele studenţilor de la UAUIM Bucureşti şi mă gândeam la faptul că dacă, aşa cum este în curs de restaurare prima parte a străzii Calea Moşilor, s-ar folosi proiectele studenţeşti, deci costuri mai mic de proiectare, şi s-ar da viaţă acesteia, atunci toate lăcaşurile de cult, indiferent de religie, ar reînvia odată cu strada. Aceste lăcaşuri de cult spun mult despre cultura, civilizaţia şi deschiderea către lume a noastră ca popor.

În faţa acestui fost templu se afla una dintre frumoasele biserici ale oraşului, construită în 1597, Biserica "Adormirea Maicii Domnului", cu un al doilea hram al Sfântei Muceniţe Filofteea-Răzvan: "Ctitorie atribuită lui Ştefan al II-lea Răzvan, domn al Moldovei, a fost rezidită în 1705-1706 de marele agăIanache Văcărescu şi familia sa. Grav afectată de incendiul din 1847, a fost reparată în 1857-1859 şi pictată de C. Lecca şi Mişu Popp, revenind apoi la înfăţişarea iniţială prin restaurarea din 1970 (arhitect E. Chefneaux). Plan dreptunghiular, cu o singură absidă în partea estică, protal de piatră sculptată şi iconostas de o deosebită valoare artistică", scrie pe indicatorul de Monument Istoric. Detaliile şi proporţiile fac ca această biserică (restaurarea nu este terminată) să merite numită "bijuterie arhitecturală".


Îmi continui plimbarea pe Calea Moşilor apăsat de neputinţă în faţa nepăsării, nesimţirii şi abandonării multor clădiri ceea ce face ca strada să arate ca o babă ştirbă şi cu dinţi din metal;

Aceasta este partea ştirbă şi nu este singura, dar "dinţii falşi din metal" nu am curajul să vi-i arăt.

Mă opresc însă la Biserica "Intrarea Maicii Domnului în biserică" - cu Sfinţi, ctitorită în 1728 de Mitropolitul Ţării Româneşti Daniil alături de Domnitorul Mavrocordat.

"Biserica cu Sfinţi este printre puţinele din ţară cu pictură exterioară în care au fost reprezentaţi filozofi antici şi sibile. Se ştie că iniţial au fost zugrăvite 19 asemenea personaje - 10 sibile şi 9 filozofi -, însă nu se cunoaşte care au fost acestea, documentele amintind doar de filozofii Thales, Hermes, Aristotel, Platon, stoicul Zenon, precum şi de sibilele Persica şi Cumea. În prezent, sfântul lăcaş este în proces de restaurare şi nu se mai pot vedea decât sibila Persica şi unul dintre filozofi."^[v]

Trebuie să amintesc două mari personalităţi a culturii româneşti, al căror nume se leagă de această biserică: Anton Pann care, la 16 ani şi proaspăt venit din Basarabia în 1812, a cântat în corul bisericii şi arhitectul Grigore Cerchez care a condus şi urmărit lucrările de subzidire şi consolidare a bisericii în anii de după 1912.


Dar apoteoza dezastrului este Hanul Solacolu^[vi]. Priviţi şi probabil o să rămâneţi fără vorbe în faţa a ceea ce a mai rămas dintr-o clădire care era considerată, până să fie luată "în grijă" de statul comunist, o clădire de lux, unul dintre cele mai elegante hoteluri din Bucureşti. Puteţi crede când vedeţi aşa ceva?


Atunci când au naţionalizat această clădire nu cred că era în halul acesta de degradare! / Când au retrocedat-o nu ar fi fost normal să o predea aşa cum era când au luat-o?


Final fără cuvinte!

Vom continua, în curând, "hoinăreala" pe Calea Moşilor ca să ajungem la Târgul Oborului.

ŞI dacă am început cu poezie, să terminăm tot cu poezie. Cred că numai o astfel de poezie se potriveşte stării mele la acest final de articol:
... ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.
(Mircea Cărtărescu - Fata cu şosete de diamant)

două mii douăzeci, iunie două zeci şi doi, bucureşti

---