În copilărie am văzut într-o carte de poveşti o ilustraţie care m-a speriat bine
Nişte flămânzi se agăţau de braţul unui tinerel să îl ducă în hrubele lor
Pe urmă am învăţat că e bine să îi îmbrăcăm pe cei goi
Şi să adăpostim cât mai mulţi nemâncaţi între braţe, între cuvinte, între coapse
Pe unde încap
Să-i miluim pe sărmani
Am învăţat să îmi fie frică de foamea oricui
Şi mai ales de a mea
Uneori seamănă cu o uliţă dintr-un oraş cotropit de arşită
Alteori cu un drum prin deşert sau prin străzile fără întoarcere ale copilăriei
Sau chiar cu scene din trecutul celor în inima cărora mi-am lăsat oasele
Cu casele de cărămidă din Harringay îngrămădite unele într-altele
Care devin străvezii la orele amurgului
Foamea m-a urmărit mereu ca un strigoi
Mi se cuibărea în poală ca un animal de casă, să o mângâi
Mi se aşeza în gât ca plantă carnivoră gata să înflorească
Din adâncul cărnii îmi scornea pâlpâiri incandescente
A crescut odată cu mine
Pe măsură ce sunt tot mai strivită de viaţă
Foamea e tot mai impunătoare
A căpătat aerul unui zeu nebun
Uneori cântă noaptea de trezeşte tot cartierul
Şi o ţine tot într-un tril până izbucneşte în tunete şi fulgere
Să-i hrănim pe cei sărmani, pe cei care flămânzesc auzeam mereu
Niciodată nu i-am compătimit pe cei slabi
Pe ei are cine să-i sature
S-au agăţat de mine ca strigoii din cartea din copilărie şi i-am lovit cu ce-am găsit pe-aproape
N-am vărsat o lacrimă pentru cei care se târăsc, pentru himere, pentru potârnichi şi meduze
Pentru ologi şi orbi şi peltici
Pentru cei ce caută alinare în năluciri
Pentru cei închipuiţi şi betegi
Am trăit mereu cu grija febrei lui Beethoven
Cu gândul la focul întunecat din pieptul lui Nietzsche căruia nu-i spunea nimeni noapte bună
Cu teama melancoliei lui Ahile
Şi tot plătesc pentru foamea lor
Am mult de plătit.