23.06.2020
Depăşisem cîteva forme de derivă locativă. Aveam un ritm în care am fi putut triangula oraşul. Se lăsa toamna peste Bucureşti, acelaşi an 2001, şi patroana revistei îşi dovedise mărinimia. Ne permitea să locuim în noul sediu al redacţiei. Rătăcirea noastră părea o aventură de-a dreptul americană, veche, care face posibile combinaţii inepuizabile.

Apartamentul avea trei camere. Sufrageria fusese transformată în redacţia propriu-zisă, o altă cameră avea să fie biroul conducerii, un spaţiu mai tot timpul nefolosit. Bucătăria era sumar echipată, mai degrabă pentru cafele, ca în orice firmă, decît pentru gătit. A treia cameră era adăpostul din care eu şi Bogdan puteam înfrunta liniştiţi iarna. Urma să aduc acolo şi vestita mea canapea Relaxa, lăsată la o gazdă uşor nevrotică, din calea căreia mă sustrăgeam ca un sălbatic. Aflat în apropierea bisericii Sf. Mina, apartamentul avea o poziţie nesperat de avantajoasă. Totuşi, era şi un inconvenient, partajarea spaţiului care ne obliga să ne trezim destul de devreme. Revista era a unei firme de pază şi protecţie, o hachiţă făcută de patron soţiei lui. Programul era flexibil, mai ales că pentru mine era un al doilea job, un mărunţiş care avea bonus locuirea gratis.

Curînd aveam să îmi dau seama că plutirea între locul de muncă part-time şi locul de dormit, în acelaşi apartament, un soi de telemuncă, nu era atît de benefică. Ne era atît de bine, încît ne făcea ineficienţi. Să ai la îndemînă computer şi internet, fără să ţi se ceară prea mult socoteală, era o boierie greu de strunit. Suna ca într-un text al lui Cosaşu: "Duceam o viaţă atît de bună la Timişul-de-Sus, într-una din vilele Comitetului nostru Central..." Şi mai era ceva. Afară de trezirea devreme, alt dezavantaj se insinua tot mai evident, de la o zi la alta: mirosurile carmangeriei aflată chiar sub redacţia noastră. Parcă deschideam ochii după o bătălie şi ne aşteptam să vedem măcelul. Cînd colo, în jur erau aceiaşi pereţi albi ai provizoratului, apoi începea să se audă, tot mai clară, vocea şoferului firmei care ne aducea la realitate. Vocea ca vocea, dar mirosul ne scotea din minţi. Rătăcirea noastră prin Bucureşti în căutarea unui loc stabil ne adusese într-o zonă bună, deşi hăcuită de impulsul demolator al anilor '80. Oraşul arăta precum măcelăria cu care ne învecinam. Hălcile de carne de la mii de animale amestecate în cîrlige sau galantare ar fi trebuit să trezească apetitul, ceva aproape imposibil pentru noi, cei de la etajul 1. Metafora măcelăriei avea să mă trezească. Vedeam Bucureştii în care visasem să vin ca pe un mare lighean cu ciozvîrtele puse alandala de un casap nepriceput: porc, vită, oaie, pasăre, iepure, vînat... La fel de amestecată era şi Capitala, cu clădiri şi oameni de-a valma. Ştiam că era la îndemînă şi scînteia care putea transforma toată această imagine într-un imens grătar care aţîţă poftele, aşa fusesem şi eu dus de nas, dar pînă la a simţi aromele gătitului ne luptam cu miasmele crudului. Sugestiile de interpretare pe care mi le insinua măcelăria "Mary 1991" păreau a nu fi întâmplătoare, doar ne aflam la capătul străzii Mântuleasa spre Calea Călăraşilor, unde mai pui că mai aveam şi predispoziţii borgesiene - deşi era năpădit de acel miros, locul părea unul bun pentru scris.

Deşteptarea în putoarea carnajului a durat vreo trei luni, pînă în mijlocului lui decembrie, cînd soţul patroanei, patronul cel mare, ne-a pus în vedere foarte diplomat că va urma o restructurare a afacerii şi că va trebui să ne căutăm alt loc de dormit. Era o execuţie soft, tăierea speranţei şi a subvenţiei chiar în luna cadourilor. Următoarele trei săptămîni am simţit altfel dimineţile reci cu mirosurile magazinului de la parter. Luasem parte la o luptă, fuseserăm înfrînţi, dar trăiam. Patronul trebuia să facă bani, nu literatură. Trebuia să căutăm iarăşi un loc. Poate că într-un război şansele de supravieţuire sînt mai mari la necuvîntătoarele mici, mobile. Da, cred că în cele cîteva luni fuseserăm distribuiţi într-o fabulă contemporană. Într-un bestiar, nu la fel de vechi precum cel de pe pereţii bisericii Mântuleasa, sigur am fi fost întruchipaţi de-o combinaţie bizară între un greiere şi un melc aşteptînd un taxi. Evident, nu aveam prea multe de transportat: aceleaşi haine, aceleaşi cărţi. Aveam de scris însă. Totul.

text & ilustraţie: Cosmin Manolache

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.

0 comentarii

Publicitate

Sus