Cândva, pe la sfîrşitul lunii martie în 2001, mai exact pe 22 martie, de ziua surorii mele, plecam într-un soi de aventură culturală pentru care nu mă pregătisem mai mult decât un turist obişnuit. Nu ştiam decât că acel ACOLO e undeva spre capătul lumii, într-o mare necuprinsă de zăpadă, frig şi pustiu. Imaginea mitologizată a gulagului siberian - spaţiu torţionar care, de-a lungul istoriei sale zbuciumate, a înghiţit fără îndurare destinele unor oameni nevinovaţi, era singura informaţie istorică pe care o aveam. Cu toate astea, spusesem DA din prima invitaţiei Annei Glinska de-a lucra o săptămână plină într-un muzeu siberian, creînd o expoziţie cu tema Exile into Archive. Pe Anna am cunoscut-o la Monsummano Terme, în acel an loc de întâlnire şi de împărtăşire a unor experienţe muzeale sub pălăria Forumului European al Muzeelor. M-au cucerit aerul şi felul ei de a povesti. Înaltă, solidă, şatenă cu ochi verzi, cu privirea caldă, plină de dinamism şi iniţiativă, cu sufletul deschis spre provocări culturale, conducea o asociaţie care organiza, printre multe alte acţiuni, şi o bienală a muzeelor. În Siberia! În anul 2001! Cum să refuzi o asemenea invitaţie? Despre experienţa siberiană o să povestesc altădată, o folosesc acum ca nod pentru o altă întâlnire ce i-a urmat, care avea să continue drumurile mele prin lume în căutarea acelui ACASĂ protector şi pierdut.
Cu Yura (Nikici) ne-am cunoscut la Tomsk când, pierdută în spaţiul siberian al "exilului în arhive", la întâlnirea cu studenţii şi cei care participau la realizarea expoziţiilor, am ales să îmi fac un autoportret, mai degrabă poetic, pentru a povesti despre lumea mea. A urmat o invitaţie pentru anul 2002 la Moscova, unde Yura organiza o expoziţie internaţională cu tema Motherland / Fatherland. Scăpată din chingile prejudecăţilor anterioare la întâlnirea cu lumea siberiană, mi-am apropriat teritoriul cultural moscovit cu bucuria descoperirii unei lumi intens racordate la prezentul internaţional al artei contemporane.
Ca un melc cu "spaţiile mele personale" în spinare începute în 1997, am adus cu mine în capitala Rusiei, imaginea bunicii Chiraţa, toată numai suflet şi mâini şi, odată cu povestea ei, şi o parte din arsenalul memoriei familiei, casa mea cea de toate zilele. Adunam astfel într-o formă fragmentară timpi şi spaţii devenite istorie. Rememoram într-o litanie scrisă numele celor din familie, în jurul cărora gravita prezenţa nevăzută a maiei ţ-al Cola şi grădina ei dispărută, la fel ca lumea aromână din care venea, cu destinul şi formele ei pierdute: munţii de pite, dealurile de baclavale, cărările de fire şi ţesături, casele de caş şi iaurt, văile de stranije spălate, pustiile durerilor ascunse. Spaţiul personal, golit de materii organice, reprezentat prin fragmente şi obiecte autobiografice devenea epura unei lumi calde, în care singurul element viu era planta din ghiveci, rapel la urma desenată a grădinii. Banca, locul de odihnă aşezat în faţa casei; pământul, legătura înveşnicită a alor noştri cu lumea, înfundat în saci; fotografia mea de la grădiniţă şi perdeluţa cu dungi roşii a geamului din bucătăria noastră. Erau câteva din reperele cu ajutorul cărora am dat relief hărţii mele afective.
Ca să unesc lumile şi istoriile, să chestionez, uneori ironic, raporturi ale unor cutume ale lumii tradiţionale şi unele forme standardizate de existenţă ale societăţii contemporane, am creat şi oferit nişte chestionare şi am pus la cale 3 performance-uri la care am invitat să participe vizitatori de toate categoriile şi vârstele: Chatting / Sports / Karaoke. Spaţiul meu a căpătat astfel viaţă, a devenit vector şi motor al întâlnirii între memorie şi prezent, interioritate şi exterioritate, apartenenţă şi indiferenţă, mişcare şi inerţie: ring de karaoke pentru Brown Girl in the Ring, unul din hit-urile copilăriei mele / teren de volei / timp de lectură şi reflecţie asupra trecerii noastre prin lume.
Imaginea bunicii Chiraţa, îmbrăcată în costum aromânesc, cu mâna sprijinită pe umărul nicuchirului Cola, aşezată în ramă veche aurie şi postată în faţa unei uşi închise, devenită cap de perspectivă, amintea despre un timp ale cărui raporturi cu lumea construiau acele poveşti de viaţă şi caractere după care tânjim şi astăzi.
text: Lila Passima | foto: arhiva personală | colaj: Cosmin Manolache şi Lila Passima
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.