Cad statui (I)

Din vreme-n vreme, cad statui. După cum cad şi clădiri-monumente, din acelaşi motiv, al uitării. Când piatra şi bronzul decad până la simpla lor valoare materială, la kilogram, cad deodată cu ele şi, uitate, semnificaţiile care le sus-ţineau. O fi cezura transcendentală, a lui Blaga? O fi vreo explicaţie mai simplă? Cert este că, de îndată ce se schimbă regimurile politice, primele cad statuile: când cucereşti un oraş, prima dată îi dărâmi idolii şi lăcaşurile de cult, dacă doreşti să uite cei cuceriţi de ce vor fi rezistat. La noi e o istorie scurtă cu statuile: lasă că nici religia nu le permite, dar abia după Carol I şi Storck avem prima statuie în Bucureşti, ceea ce nu înseamnă că nu au avut o soartă tragică multe dintre cele care le-au urmat. Şi să nu uităm toponimele, care urmează soarta statuilor, căci tot locuri ale memoriei sunt şi ele. Te culcai pe strada Maica Domnului şi te sculai pe strada Zorelelor. Mulţi Stalini au devenit, la iuţeală, după 1956, chipuri ale lui Gorki, cu care şi semăna: îmi amintesc că un bust era de găsit, în anii optzeci, în parcul de pe Bd. Lacul Tei, vizavi de căminele studenţeşti de la construcţii şi arhitectură. Gorki, sanchi, era de fapt Stalin reciclat. Răscoala de la 1907 a căzut repede, de la Obor, lupoaica s-a tot mutat prin oraş, iar stelele din decoraţia Casei Scânteii / Presei Libere era să fie scoase cu dalta de un ministru al culturii, altfel om subţire cu monumentele. Sunt şi monumente care reapar, precum Carol I sau Brătianu, chiar dacă nu fix în formula iniţială, întrucât s-au schimbat iar vremurile şi acum e voie, dacă nu cumva e chiar recomandat, să te dai şi regalist, dacă trebuie.

Deci, ce se petrece? Valorile numite de sacru civic (Joel Kotkin), acele naraţiuni care ne ţin împreună, se deşiră şi dispar din felurite motive. Una, legată de amnezia colectivă, am pomenit-o deja. Alta e migraţia: de la sat la oraş, din straturile inferioare ale societăţii între nou-îmbogăţiţi; din România în Italia, Spania şi UK, în loc venind pakistanezi, sri-lankezi şi vietnamezi. Evident, ei nu celebrează / comemorează ceea ce nu (mai) ştiu şi, oricum, nu le pasă: din partea lor, statuile sunt de dat la topit. Or, fără sacru în general şi fără sacrul civic în particular, colectivităţile se deşiră. La noi erau gata deşirate de ideologia zisă a întregului popor, care detaşa moldoveni la Tulcea, olteni la Cluj; muncitori la nivelurile inferioare ale blocurilor şi intelectuali - la cele superioare, unde liftul oricum nu mergea. Ce să co-memoreze cineva la Slobozia, sau la Ţăndărei, când lipseşte acest co-, adică acest împreună? Nimic. Mnemosyne-i moartă, deşi o ţinem dezgropată, mimând pietatea.

Şi n-am terminat lista cu duşmanii ţinerii de minte întreolaltă, pe care o exemplifică monumentele. Memoria controversată deşiră mai departe ţesătura socială. Da, s-a întâmplat evenimentul cutare, suntem toţi de acord. Dar, când e să spunem ce înseamnă el, începe păruiala. Cum să comemorezi un eveniment controversat? Istoria nu e o colecţie de date, ci o naraţiune mare întreţesută de / cu mici istorii, ne spunea cutare istoric de la Annales.

Nu este prima dată când Columb e pedepsit în efigie, în 2004 eram în SUA şi, tot aşa, i se cerea coborârea de pe soclu nu pentru păcatele lui, ci pentru ceea ce a fost posibil, ulterior, din pricina (să nu spuneţi mulţumită!) mirajului care l-a tras spre Indii şi l-a oprit pe insula Sfintei Duminici. Şi oraşul Columbus era tentat să-şi schimbe numele, şi barem sunt câteva cu numele astea pe-acolo! Vă recomand Columbus, Indiana, care e şi rezervaţie de arhitectură modernă şi contemporană, iar la Columbus, Ohio găsiţi două lucrări de Peter Eisenman, un centru de conferinţe şi Wexner Center for Performing Arts.

Acum a păţit-o şi Albert Pike, recent republicat şi la noi, la Editura Herald, căci este considerat unul dintre marii organizatori şi teoreticieni ai francmasoneriei americane, dincolo de faptul că a fost general confederat. Nu cred că vreunul din gloată citise vreun rând al drept-respectabilului. Incultura este mama amneziei, căci e uşor să uiţi când nu prea ai ce, oricum.

Mă opresc aici, deşi am scris pe larg despre tema memoriei în cartea mea din 2012 Arhitectura memoriei -noua frontieră a spaţiului sacru (Bucureşti: Igloo, 2012). Dar şi ceea ce am scris eu este sau va fi uitat, sau, oricum, necitit de nimeni vreodată...