Cad statui (II)

Săptămâna trecută am scris despre statuile căzătoare şi am menţionat în treacăt toponimia; or, de la Revoluţia Franceză încoace măcar, schimbarea toponimiei, a numelui locurilor, străzilor şi chiar - la limită - al aşezărilor, era un alt mod, la fel de eficient, de a şterge din memoria colectivă valori de sacru civic pe care le-am invocat, urmându-l pe urbanologul american Joel Kotkin. Schimbarea etimologiilor destabilizează, rescrie, reformatează relaţia cu un teritoriu nou (cucerit, descoperit). Oraşul lui Constantin a devenit Istanbul, de pildă. În Dobrogea, aproape toate denumirile aşezărilor turceşti au fost redenumite după 1878, în vreme ce toponimele turceşti au supravieţuit surprinzător de mult în memoria populaţiei româneşti, aduse din alte provincii româneşti (precum Transilvania). Încă în copilăria mea subzistau: Canatcalfa pentru Meşterul, Aiorman pentru Dorobanţu (satul meu natal, Dorobanţu de Tulcea, a fost mutat de pe vatra satului turcesc cu acest nume, abandonat de locuitorii săi), sau nici nu fuseseră schimbate, precum Babadag, Celic Dere, Altân-Tepe şi atâtea altele. În schimb, au apărut toponime amintind de sursa migraţiei, cu nume de sat precum Ardeal, Făgăraşul Nou, Sibioara. Când au fost aclimatizaţi în Dobrogea, flăcăii-oieri care făceau transhumanţa cu turmele de oi îşi schimbau şi numele (mai corect ar fi: primeau un nume de familie în Vechiul Regat), ca să nu fie cumva revendicaţi de Austro-Ungaria. Aşa se face că străbunicul meu primise numele de familie Ioan, de fapt nume de botez al tatălui, iar fratele său - Butnariu (care făcea butii, adică butoaie; bunicul meu, deşi croitor, încă ştia să le asambleze, curbând scândurile cu forţa lui de urs, încins cu funii).

Dar, mai spre noi, câteva oraşe româneşti şi-au recăpătat, din motive de propagandă naţionalist-comunistă, numele roman, dar nu toate: între timp, se schimbase (re)sursa, de la romani la daci; or, nicio -davă nu a fost resuscitată.

În schimb, cu toponimia administrativ-teritorială s-a jucat alba/neagra în perioada comunistă. Au apărut raioane şi regiuni, inclusiv regiunea Mureş autonomă maghiară, care a dispărut relativ repede, pe măsură de Dej a reinstaurat o oarecare nota naţionalistă în discursul oficial al comuniştilor din România; apoi, la începutul perioadei Ceauşescu, au reapărut judeţele, nu chiar toate şi nu chiar cu denumirile antebelice, iar capitalele de judeţ s-au numit municipii-reşedinţă de judeţ, deşi corect, din latină, ar fi fost municipia, cum a păstrat limba engleză pluralul. Dar de ce se studiază latina în ţări fără limbă de origine latină, precum Germania, iar în România a cam dispărut studiul ei, asta e o întrebare pentru o altă dată...