Cum-necum, taximetristul a stat cu mine cât am reuşit să găsesc pe cineva de la campus security să mă îndrume şi am dormit lemn aproape 15 ore după aceea. După care am întâlnit oameni, aproape la toţi mă gândesc cu drag. Şefa programului de orientare mi-a zis, din prima, despre Maryhill (muzeul dedicat Reginei Maria de Sam Hill, care e în Oregon, între vii, lângă un defileu al râului eponim; am ajuns acolo abia în 2018, de centenar, mulţumită doamnei Ileana Marin) şi despre filmul care rula chiar atunci, Road Scholar, de Andrei Codrescu. Am fost să îl văd, mergând pe jos din campus (de unde se vedea Mt Rainier) până în centru, cale de vreo 8 km.
Cine ştie pe unde voi fi fost? N-am reuşit să îmi mai dau seama, acum, la revedere; cert e că am ajuns la ceva fair într-o enormă sală de sport, unde am intrat la un concert Ray Charles. Tot acolo am fost, noaptea, un yacht pe ocean, în Puget Sound, de unde se vedeau luminile din Seattle şi, mai la nord puţin, Vancouver. Am reuşit să schimb, de-a doua zi, un pumn de quarters cu care am reuşit să îmi sun soţia să spun că sunt în viaţă; în anul acela, sunam doar în weekend, în rest - genul epistolar să trăiască, deşi cred că a răposat de când cu email şi reţelele sociale.
La Cincinnati, am stat câteva zile într-un hostel, în black neighbourhood, la patru blocks de universitate; restul anului - în campus, într-un bloc de zece etaje acum demolat, unde am mai stat şi în 2004; în schimb, în 1999, când am revenit cu o bursă Getty, am stat la Parker House, un B&B la doar două intersecţii de campus, la o familie simpatică. Orientarea de la Cincinnati a fost şi mai simpatică, pentru că a fost ca-n tabără, cu foc de tabără, cu dansuri (am învăţat să dansez Virginia Reel), cu hot dogs şi burgers, dar şi cu sauerkraut, Cincinnati având o foarte interesantă istorie de imigrare germană, cu tot ce înseamnă asta, de la arhitectură şi până la mâncare (i se spunea Porcopolis). Am fost, ca fiecare student străin, dat în grija unei doamne de vârsta părinţilor, pe care, câteva luni mai târziu, a cunoscut-o şi soţia mea, care a trecut de la a mă întreba dacă am mai fost vreodată la un muzeu sau teatru la a-şi lua notiţe cu ce îi ziceam la muzeu şi la teatru.
La Cincinnati am ajuns tocmai când comitetul parohial vânduse biserica românească, aşa că am mers la una grecească, împreună cu câţiva prieteni dintre studenţi. Erau şi români, câţiva clujeni care mă scoteau la cumpărături (nu mi-am luat niciodată maşină în anii câţi s-au adunat de stat în SUA, am mers doar pe jos şi cu transportul în comun), dar cel mai serios m-am împrietenit cu Radu, medic psihiatru, cu care sunt şi acum, 27 de ani mai târziu, bun prieten, în ciuda distanţelor dintre noi. M-a chemat la el, zicând că stă pe lângă Auburn Church (cca 5-6 km de campus), l-am întrebat cât fac şi mi-a zis vreo 10 minute. Zis şi făcut: mi-am pus trench coat-ul din România şi am luat-o voiniceşte la picior. După vreo jumătate de oră de mers prin cartierul din ce în ce mai rău famat, am întrebat la o tutungerie unde e biserica; cetăţeanul de culoare care ţinea dugheana s-a oferit să îmi cheme un taxi, neînţelegând ce caut pe-acolo la pas; am refuzat şi am mers, sub privirile din ce în ce mai apăsătoare ale cetăţenilor afro-americani de pe stradă, până am ajuns la Radu. Ăsta s-a mirat că sunt viu, mi-a explicat că el a zis zece minute cu maşina, nu pe jos, şi m-a adus teafăr acasă, după aceea, cu maşina...
Apoi l-am cunoscut pe John Hancock, profesorul meu de-atunci şi prietenul meu de-o viaţă, cea de atunci încoace. John e parte centrală din America mea, despre care voi mai scrie.
(va urma)