Aşa se face că, după trei săptămâni de la sosirea în SUA, eram în biroul lui John. Şi el mi-a pus întrebarea la care nu mă gândisem: dacă tot stai un an aici, nu vrei să încerci să faci şi masterul (pe care, la acea vreme, îl conducea), un MSArch în teoria arhitecturii? Păi, cum să îl fac, dacă e de doi ani? Simplu, mi-a zis John, tragi mai tare şi îţi iei toate creditele aferente, iar el mi-a echivalat creditele mai interesante luate la Oxford.
Şi aşa am început lucrul, care a însemnat, practic, un minimum de zece ore pe zi în bibliotecă şi la cursuri, când cu anul I, când cu anul al II-lea. Am amintiri foarte interesante de la cursuri, erau cu totul altfel decât cele de acasă, incluzând dezbateri: am studiat tratatele de arhitectură, dar şi filosofie cu Jim Bradford, care era, pe atunci, un bărbat cât uşa, care mi-a dezvăluit straniul domeniu al filosofiei deschise către spaţiu în general şi către cel arhitectural, în special, dând cu pumnul în tabla pe care scria conceptele fenomenologiei şi ale deconstrucţiei. Şi John a luat cursul acela, ajungând, în timp, să ţină unul de fenomenologia arhitecturii cu Jim. Cu ei doi am înregistrat, în 2012, preţ de o carte de dialoguri, încă netradusă complet, pe care am supus-o finanţării din timbrul de arhitectură de câteva ori, fără succes. Filosofie pentru arhitecţi încă îşi aşteaptă sponsorizarea pentru traducere, editare şi publicare.
Cu John făceam săptămânal, colocvii de seară, eu de două ori, fiind student în doi ani deodată, ceea ce nu era de lepădat, ca experienţă formatoare: pe rând, ne organizam să luăm vin şi răcoritoare, precum şi crănţănele de ronţăit, să curgă vinul şi discutam tema serii (cel care finanţa trataţia îşi prezenta stadiul cercetării) până se termina vinul, dar nu mai puţin de trei ore. Am introdus la Mincu acest tip de dialog deschis, cenaclier (minus vinul, însă), atât la masterul de spaţiu sacru (2001-2009), cât şi la doctorate, câtă vreme am făcut partea de cursuri împreună cu Sorin Alexandrescu şi al său CESI, pentru şcoala doctorală comună pe care am pornit-o în 2005, după ce, mai înainte, i-am convins să vină în Moxa, printr-un parteneriat cu Universitatea Bucureşti şi, ulterior, cu Universitatea Al.I.Cuza din Iaşi, de unde venea să ne încânte profesorul Afloroaie. Prezentându-ne, pe noi şi tema noastră, celorlalţi, ne construiam interior argumentele şi luam seama la ce ne spuneau profesorii (John însuşi invita, pe rând, pe câte unul dintre profesorii noştri; am participat, apoi, eu însumi, ca invitat, la colocvii în 1999, 2004 şi 2012). Săptămânal, oricum, ne întîlneam cu comisia proprie de îndrumare, adică eu cu John, care mi-a fost îndrumător, dar şi cu alţi doi profesori (unul era, sigur, Jim, dar nu îmi mai amintesc cine era al treilea, dar aş putea afla, teza este online). Evident, între timp învăţam să utilizez computerul, ba mi-am şi cumpărat unul, cu o imprimantă portabilă, pe care le-am adus, înfăşate în haine, acasă: la vamă, am trecut prima cutie de carton, dar la a doua m-a oprit vameşul, cu întrebarea: Ce aveţi acolo? Printerul, am zis. S-a gândit ce s-a gândit, după care a zis scurt: Treceţi! Ce era să întrebe, ce e ăla? Anul era 1994 şi, cred, în şcoală doar profesorul Sorin Vasilescu mai folosea WordPerfect ca să redacteze texte.
Apoi, când se apropia termenul, am accelerat redactarea şi John, care vedea săptămânal ce scriam, m-a scos într-o bună zi la Jerusalem Cafe, aflată vizavi de colţul sud-vestic al campus-ului, care era ţinută chiar de un coleg masteroid, arab de origine. Acolo, cu multe cafele la nisip dinainte (John e un subtil cunoscător al arhitecturii mai vechi şi mai noi a Greciei, unde îşi petrecea verile), am discutat argument cu argument textul. Atunci, în acea zi, am învăţat să scriu text academic, adică să formulez ipoteze şi să construiesc argumente. John m-a învăţat ce înseamnă logica interioară a unui text şi cum aceasta este esenţială în a convinge că stăpâneşti informaţia acumulată, căreia îi adaugi, ca un magnet plasat sub o masă plină de pilitură de fier, o structură interioară. Am tradus şi în româneşte teza, se cheamă Celălalt Modernism (în 2004), dar am scos-o artizanal, manufacturată la UAUIM de Cristi Ionescu, administratorul de atunci al şcolii, fără ISBN. Nu ştiu dacă ar trebui să o reeditez, oricum nu - fără o aducere la zi a aparatului critic şi a informaţiei, fără îndoială deja obsoletă după 26 de ani...
(va urma)