În mod firesc, mă supun şi eu acestei reguli, şi, după ce am pomenit-o pe bunica, iată vine şi rândul mamei să intervină în istoria curţii de acasă. Mama mea a crescut la ţară, aproape de Bucureşti. Cei patru fraţi, alături de mama lor văduvă (bunica despre care am amintit) şi-au petrecut copilăria în sistem home schooling, cu examene anuale la Bucureşti. Din ce povesteau toţi patru - mama, mătuşa şi cei doi unchi -, la ţară au petrecut ca în rai. Dimineaţa erau ţinuţi în casă la lecţii, inclusiv la pian şi la germană, ocazie cu care inventaseră subtile metode de chiul, cum ar fi ceasul mutat înainte în momentele în care trebuiau să întoarcă pagina partiturii, sau aşa-zisa înţelegere greşită a frazelor nemţeşti, ceea ce consuma timpul lecţiei cu explicaţii mereu reluate, tot mai detaliat. Dar de la prânz până seara, erau liberi să bată satul şi câmpurile, să călărească pe caii Stalin şi Molotov, să se scalde în Argeş, să mulgă vaca Domnica şi să bea laptele cu spumă, să se joace de-a v-aţi ascunselea în cete mari cu copiii satului şi câte şi mai câte. Singura cerinţă educativă din partea bunicii era ca înainte de cină, să se spele pe picioare şi să încalţe sandalele. Nu e de mirare aşadar că au resimţit mutarea la Bucureşti pentru liceu, ca pe o închisoare plicticoasă şi că au trăit tot restul vieţii cu nostalgia, dar mai ales în admiraţia satului. De mică am aflat de la mama despre satul acela de câmpie (care nu prezenta interes pentru specialişti, era un fel de pată albă pe harta terenului etnografic), că atunci când o familie îşi construia o gospodărie, începea cu adăpostul pentru animale, lângă care ridica o încăpere multifuncţională provizorie pentru oameni. Mult mai târziu, după ce prindeau cheag, se gândeau să-şi ridice o casă şi pentru ei. Tot în copilărie mi-a povestit despre felul în care relaţiile de vecinătate cu consătenii, dar şi cu Cerul, se desfăşurau în aşa fel încât nimeni dintre cei săraci să nu rămână fără ajutor. Clăcile, dar şi pomenirile sau hramurile menţineau ordinea şi echilibrul economic. O viziune ideală, veţi zice? Poate, dar bazată pe fapte trăite şi nedeturnată de nici o ideologie.
Pentru mama, curtea noastră de la oraş a fost nu doar o binecuvântare, dar şi baza unui proces educaţional creativ. Satul trebuia adus la oraş, chiar dacă în doze minimale, căci copiii trebuiau să descopere alteritatea, cu tot ce presupune ea, inclusiv cu efortul muncii fizice. De aceea, într-o zonă mai puţin frecventată a curţii, acolo unde pământul era sfârtecat de guri de canal, cămin de apă, sau conducte de gaz, mama a început prin a construi un ţarc şi un coteţ pentru păsări. Cele două găini aduse de la piaţă ar fi trebuit să ne alimenteze cu ouă proaspete, iar noi copiii, am fi văzut cum ies puii din ou şi am fi învăţat cum trebuie ei chemaţi, hrăniţi şi protejaţi.
Zis şi făcut: în fiecare zi recoltam câte două ouă murdare de găinaţ şi hrăneam păsările cu grăunţe; mama împrumutase un cocoş din vecini ca să avem cloşcă şi eu mă înfioram ori de câte ori vedeam cum masculul bătea bietele găinuşe în cap, până le culca la pământ, dar în felul ăsta am obţinut o cloşcă, am hrănit-o la pat, am văzut cum ies puii, am plâns când unul dintre ei s-a născut malformat, am învăţat să le pun mălaiul de jur împrejurul unei farfurii puse capac peste vasul lor şi, în plin entuziasm, pe când priveam într-o dimineaţă pe fereastră cum ciuguleau, am văzut că se hrăneau cot la cot cu o familie de rozătoare. Aşa s-a încheiat ex abrupto educaţia noastră zoo-rurală.
- Mai bine cultivăm legume, a zis mama.
Zis şi făcut: a săpat, mărunţit şi greblat nişte straturi paralele de pământ, ca nişte morminţele proaspete, a semănat ceapă verde, morcovi, ridichi şi cartofi. Au răsărit! E drept că bucuria fiecărei frunzuliţe verzi nu am mai simţit-o aşa intens niciodată de atunci. Dar atât a fost bucuria. Din pământ din frunză verde (la propriu) s-au ivit gândacii de Colorado. Folosirea unei soluţii chimice era inacceptabilă, aşa încât straturile au fost desfiinţate şi noi ne-am ales doar cu câteva fire de ceapă.
Dacă nu legume, putem cultiva zmeură şi căpşuni, în felul acesta copiii vor vedea cât de greu se recoltează şi cum trebuie întinerite de la un an la altul.
Zis şi făcut: mama a primit în dar de la foştii tovarăşi de joacă răsaduri de zmeură galbenă (!) şi de căpşuni, a plantat zmeura la gard şi căpşunile din nou în straturi. Cum necum, a dat Dumnezeu de au rodit. Într-adevăr, aroma de fruct cules la botul calului nu e depăşită de nici un parfum. Pe lângă faptul că nu am avut voie să le culegem crude, ceea ce a fost un adevărat calvar, în seara în care mama a decis că mâine recoltăm, s-a petrecut ceva ca în basmele cu merele de aur. Peste noapte, căpşunile şi bruma de zmeură timpurie coaptă au fost furate. Efortul recoltării, pe care conta mama în educaţia participativă, a fost făcut de către hoţi, care nu numai că ne-au lăsat cu buza umflată, dar ne-au stricat şi gardul, care a început să se încline într-un mod periculos.
Mama a abandonat încercările de a trăi satul în curtea de la Bucureşti, dar nu a renunţat la poveste. Şi eu m-am făcut etnolog.
text: Ioana Popescu | foto: Arhiva personală
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.