Poziţia era din nou excelentă, Piaţa Sfinţii Voievozi, peste drum de Liceul Enescu, preţul bunicel, 75$. Doar că era un demisol. Şi într-o seară m-am pornit, împreună cu Bogdan, la întîlnirea cu proprietarul. Încercam să fim cît mai agreabili, să inspirăm încredere, să facem frumos. Norocul a fost cu noi pînă la capăt. Vlad era un tip excelent, foarte relaxat. Ne-a introdus repede în istoria locului. Blocul interbelic de la colţ de stradă, cu sugestii veneto-maure la unele ferestre şi la balcoane, fusese al bunicului, care descindea dintr-o familie de greci cu dare de mînă. La scurt timp după război mirosise iminenţa naţionalizării şi reuşise să vîndă o parte din apartamente, iar pe altele să le partajeze pentru a le face mai uşor vandabile. De la povestea blocului a trecut pe nesimţite la politică şi muzici preferate. La vremea aia era în vogă Manu Chao, pentru care Bogdan aproape că făcuse o pasiune, şi ne trezim deodată trimişi de Vlad la referinţe, ceva colaboratori-precursori, Noir Désir şi alţii. Aşa gazdă mai zic şi eu. Cum-necum, a virat şi spre literatură, îi plăcea Romain Gary, în special Clair de femme. Asta ne-a încurajat de-a dreptul şi am început să ne dezvăluim fixaţiile cu cenaclul de la Litere şi balansul între poezie, proză şi antropologie. Nimerisem al naibii de bine. În final avea să ne spună că lucrează la un trust editorial, se ocupa de un mănunchi de reviste, unde avea nevoie de un soi de ghost writeri care să dea aparenţa unei lumi nerăbdătoare să-şi spună poveştile de viaţă. "Dacă vreţi să scrieţi..." Întîlnirea asta venită ca o "veste bună", încă una, era compensarea unui decembrie rău prevestitor. Am bătut palma şi am început mutarea cu ajutorul şoferului de la redacţia care ne aruncase în stradă.
Prima dimineaţă a fost năucitoare. Partea de jos a tocului ferestrelor era un pic peste nivelul trotuarului. Ne trezise graba picioarelor care plimbau trupuri improbabile de colo-colo. Mergeau la Liceul Enescu? La căminele Moxa? La căminul studenţilor la Arte din Occidentului? La Gara de Nord? Piaţeta părea să fie un mic nod al foielii oraşului. Mai erau claxoanele maşinilor şi ale troleelor 65, 79, 86 şi 97, care scîrţîiau osiile ca nişte dricuri centenare. Destul de mult zgomot pentru o dimineaţă sub pămînt. Ridicarea pe jumătate a obloanelor părea efectul unui maestru de lumini, care făcea din noua casă scena unei piese de teatru sau cadrul unui film. Era clar, nu aveam nevoie de intervenţii, reparaţii, doar de timp să ne obişnuim. Iarna nu trecuse. Cînd ne întorceam seara, sub pămînt, parcă intram în hibernare. Fiecare dimineaţă era finalul fericit al unui film tulburător. Noroc că pe lîngă camera mare, care cred că fusese împărţită cîndva de un glasvand, aveam bucătărie, baie şi un holişor.
Aveam să ne împrietenim destul de repede cu bodyguard-ul clubului aflat tot la demisolul blocului, dar cu intrarea din Occidentului. Dimineţile, cînd deschideam fereastra bucătăriei, întotdeauna dădeam de el dîrdîind. Uneori îi mai făceam un ceai, o cafea. Era singurul dintre vecinii noştri cu care reuşeam să comunicăm. Cu tot tratatul ăsta de bună vecinătate, nu am reuşit să intrăm vreodată în club. Cu ceilalţi vecini nu aveam nici o taină. De fapt, nici nu ne ştiau. Doar eram un soi de muribunzi acolo, dedesubt.
Cred că nu am făcut purici mai mult de trei luni acolo, deşi aveam senzaţia că petrecusem cîţiva ani. Întunericul îmi modificase serios percepţia. Şi de data asta, tot Neluţu venise cu "vestea cea bună". A cîta oară? Urma să plece la lucru în Italia pînă spre sfîrşitul anului şi, cît lipsea, voia să lase pe mîini bune garsoniera pe care o avea închiriată chiar lîngă Cişmigiu. Jumătate din chirie o plătea el, adică 50$. Nu visasem la aşa un salt înainte. Am părăsit sub-pămîntul, avînd grijă să lăsăm totuşi pe cineva în loc: o poetă şi un chitarist. Noroc că Vlad nu s-a supărat. Sau poate că nu a arătat-o. Între timp începusem şi cariera de aşa-zis ghost writer, care nu avea să dureze prea mult. Prima poveste era a unui profesor de matematică, un maniac care juca şah pe harta Bucureştiului. Cine pierdea, se muta în locul de pe hartă unde se dăduse mat-ul. Asta îi generase probleme. Nu făcusem altceva decît să-mi vînd povestea mutărilor din ultimele luni împachetată prea pretenţios pentru nivelul audienţei pe care şi-o fixase revista. Dar a mers. Întîmplarea a făcut ca pe coperta acelui număr să apară fata unui coleg de la muzeu. Şi ea era un soi de ghost character. Jocul ăsta de viaţa părea mai răspîndit decît credeam. Cîtă lumină şi cîtă umbră în oraşul ăsta... Nu mi-aş fi închipuit. De fapt, nu fusese chiar aşa rău pentru un episod de cîteva luni.
text & foto: Cosmin Manolache
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.