Despre Tatiana, pe care nu o văzusem niciodată, poveştile alor mei despre plecarea ei erau scurte şi vagi, nu ştiam decât că, absolventă de limbi străine, apoi funcţionară la bancă şi translator din bulgară, a plecat după botezul meu, prin 1967, într-o excursie în care a trecut prin Austria şi Italia, ca în cele din urmă să ajungă cu soţul ei în America, luând viaţa de la capăt. Singura mea legătură cu ea erau părinţii ei, lali Vanghele şi teta Antina (Atena), fratele bunicului şi soţia sa, la care mergeam în vizite scurte de după-amiază şi unde uneori mă mai lăsau ai mei în situaţii critice, ca inundaţiile din '73, când apartamentul nostru situat la parter a înghiţit mai multă apă decât putea duce.
De câte ori ajung prin faţa blocurilor din Şoseaua Giurgiului - Drumul Găzarului îmi apar blurat ferestrele prin care vedeam verdele copacilor, perdelele ocru-aurii, fotoliul şi măsuţa rotundă acoperită cu faţă de masă din saten greu de mătase cu model din contextură şi mileu cu franjuri pe deasupra, dulceaţa de un deliciu total, nu îmi mai aduc aminte din ce fructe, aşezată în farfurioare adânci din sticlă mai groasă, cu model în relief şi linguriţe care păreau a fi de argint, cornuleţele cu rahat şi merele roşii din fructieră, din care muşcam de fiecare dată cu poftă. Răsfăţul sarmalelor făcute de lali şi al porţiei de lapte cu cacao din bucătăria mică, lumina ca de asfinţit a camerelor şi blândeţea chipului lui lali Vanghele, mereu zâmbitor şi cald sunt singurele urme ale unor bucurii tihnite de puştoaică translatată în alt loc bun al familiei, care se vor muta într-un Acasă al amintirilor, odată cu plecarea lor la Tatiana, în 1976.
Fotografiile cu imaginea mătuşii mele din albumul de familie sunt puţine. Depărtarea a creat pentru mine întotdeauna un soi de mister al existenţei ei. Cu păr castaniu închis, tuns à la Mireille Mathieu şi ochi deschişi la culoare, mai degrabă verzi decât albaştri, cum scrie în certificatul ei de naturalizare, faţa ascundea parcă o durere discretă chiar şi atunci când zîmbea, o distanţare faţă de efuziunile zgomotoase ale rudelor. Prin filtrul timpului suspendat al memoriei, surâsul împietrit al Tatianei şi scrisul caligrafic al felicitărilor, nefiresc de frumoase faţă de sărăcia vizuală a celor autohtone, trimise an de an de Sfinţii Mihail şi Gavril, Crăciun şi Paşte, fuseseră până în acel început de noiembrie '98 singurii martori ai legăturii noastre.
"Sfârşit de toamnă şi un noiembrie cu totul altfel. Sunt în America. Când eşti în ceva nu prea-ţi dai seama cum e ceva-ul acela. Cum am venit am dat de aglomeraţie şi de zgârie nori. Alergătură şi derută. Sunt aici şi în acelaşi timp parcă nicăieri. Încep să mă simt străină în propria piele. Nu înţeleg nimic. Nici n-am cum deocamdată. E ca şi cum lumea mea ar fi murit undeva departe. 14 noiembrie 1998."
Ajunse în "centrul lumii", cum ne fusese prezentat oraşul zgârie norilor în care aveam să ne petrecem peste 1 lună, cu patrimoniul netezaurizat al muzeului în valize şi pline de entuziasm, împreună cu doamna Netcu, şefa secţiei "Expoziţii", eram pregătite să dezvăluim publicului românesc din diaspora şi celui american, în galeria Institutului Cultural Român, o "felie" de civilizaţie ţărănească unui New York cosmopolit şi suprasaturat de evenimente culturale.
"Podoabe de nuntă şi găteala capului", exerciţiu vizual şi prima mea experienţă a unei expuneri în afara cadrului muzeal românesc, punea în relaţie lumea fascinantă a imaginilor alb-negru supradimensionate ale fotografiilor de arhivă cu peisajele adamice ale satelor româneşti din Transilvania şi Maramureş, a ritmurilor de căpiţe şi baloţi de paie uriaşi, a arhitecturii spectaculare a caselor tradiţionale din lemn, pline de materialitate şi expresivitate, în ciuda simplităţii formelor şi tehnicilor de construcţie, cu strălucirea chipurilor din timpul obiceiurilor de nuntă şi al sărbătorilor religioase, cu frumuseţea obiectelor ţărăneşti din colecţiile şi galeria muzeului, concentrate într-o poveste sud-est europeană expusă pe 32th East Street.
Tot pe 32 th street am reînnodat timpii memoriei şi mi-am întâlnit mătuşa pentru prima dată faţă în faţă. Eu aveam 31 de ani, ea 64. Purta un palton de stofă, o beretă şi pantofi cu toc jos. A venit să mă ia pentru o scurtă plimbare şi să îmi arate puţin din istoria New Yorkului. Pe atunci nu bănuiam ce importantă va deveni memoria turnurilor gemene din World Trade Center. Am ajuns aproape de cer, după o excursie cu liftul care mi s-a părut o eternitate. Controlul bagajelor, scanarea feţei şi a identităţii mi s-a părut un procedeu cel puţin invaziv, dar am înţeles motivele şi am acceptat chiar şi fotografia care se făcea automat, chiar dacă voiai sau nu să o cumperi. Astăzi stă înrămată, prima şi ultima fotografie făcută împreună. Ameţită deja de stratificarea fără limite a arhitecturii zgârie norilor, am prelungit vizita cu savurarea unui prânz cu pizza şi îngheţată pe terasa de unde, dacă priveai în jos, oamenii păreau porumbei şi statuia Libertăţii îţi făcea cu mâna.
Locuirea în New York îţi dădea cînd vertij, cînd fiori de nervi la auzul sirenelor salvărilor sau ale maşinilor de pompieri. Dacă reuşeai să te adaptezi auditiv, trebuia să treci proba claustrofobiei, în cazul în care locuiai fie şi temporar într-unul din cartierele pline de zgârie nori. Iar dacă puteai să faci abstracţie de toate astea, te puteai îndrăgosti de arhitecturarea spaţiului, aşa cum numai New York-ul a ştiut să o imagineze şi să o construiască de peste 200 de ani. Când am ajuns cu Tatiana în port, lângă podul Brooklyn, la o plimbare odihnitoare după ascensiunea pe verticală a turnurilor, viaţa părea dintr-o dată mai firească, magazinele de tot felul te priveau de la egal la egal şi te bucurau cu forfota glasurilor pline de ritm şi culoare. Printre buticuri cu scoici, arome de parfumuri, săpunuri şi alte cosmetice se strecurau şi galerii de artă, magazine de bijuterii, terase şi restaurante, mici saloane de design, centre de închiriat şi de cumpărat discuri şi casete video. Tot în port era un du-te vino cu vaporaşe care plecau şi se întorceau de la statuia Libertăţii. Un adevărat pelerinaj istoric şi comercial se desfăşura cu precizie ritualică.
În Queens, cartierul în care locuia Tatiana cu lali Vanghele, era o plăcere să te plimbi. Aceeaşi scară umană a clădirilor, cu case din cărămidă şi uneori cu curte în faţă, aprozare şi cafenele înguste cu muzică bună, librării şi magazine cu tejghele din lemn vechi, buticuri de croitorie la comandă şi cu tot felul de cititoare în globuri de cristal sau meditaţii yoga, cluburi, galerii, spălătorii automate pentru studenţi şi iarăşi nelipsitele dughene cu casete video şi viniluri. Un tărîm colorat şi poetic, tocmai bun pentru respiraţiile mele sugrumate de Manhattan-ul în care locuiam temporar. După o călătorie lungă cu metroul, în care frica de rătăcire îmi domina tot corpul, experienţele mele anterioare prin oraşe europene îmi apăreau sporadic şi se reactivau la noi călătorii, am reuşit să ajung teafără şi fericită la casa din Elmhurst Street. Bucuria de a-l revedea pe fratele bunicului, plin de vitalitate şi la fel de bonom la cei 89 de ani, a şters toată distanţa şi anii despărţirii de ei. Parcă eram în filmul Somewhere in Time, iar faţa luminoasă şi zîmbetul cald al lui lali Vanghele era reluat de unde îl lăsasem. Casa din cărămidă ocru-roşiatică, cu scară albă la intrare şi masa albă rotundă din sufragerie, în care stăteau cu chirie, mi-a rămas în memorie ca o soră de peste ocean a apartamentului din Şoseaua Giurgiului.
Povestea unor emigranţi pare de multe ori să urmeze tipare cunoscute: acomodarea cu noua lume şi la un spaţiu cu alte norme şi legi, acceptarea unei mentalităţi colective diferite, adaptarea la un sistem de muncă mai pragmatic şi mai solicitant, înstrăinarea şi lipsa de comunicare, imposibilitatea de a lega prietenii pe viaţă fără stabilirea apointment-urilor şi monitorizarea timpului petrecut împreună, greutatea apăsătoare a exilului, frustrantă şi năucitoare pentru mulţi. Tatiana a trecut şi ea prin furcile caudine ale emigraţiei, dar aromâncă tenace, econoamă şi serioasă, a reuşit să depăşească starea de frustrare a anilor de început şi a aruncat totul în luptă cu dorinţa de reuşită şi siguranţă financiară pentru ea şi părinţii ei. Singura ei vacanţă, la Roma, strecurată prin toţi anii de muncă newyorkezi, mi-a conturat imaginea unei vieţi dedicată în exclusivitate profesiei şi familiei, pentru aceasta din urmă ţinându-mi o pledoarie, neconvingătoare la acea vreme pentru mine, dar devenită locul cald al existenţei mele de mai târziu.
Pentru că suntem în ţara poveştilor cu final fericit, la 10 ani de la întâlnirea noastră, am ajuns din nou în New York, via Sacramento, unde participasem la o expoziţie de artă contemporană românească. Se întâmpla la câteva luni de când Tatiana plecase dintre noi. Aflasem cu surprindere că viaţa ei de o ariditate contrastantă cu ritmul trepidant al metropolei însemnase o minuţiozitate în drămuirea finanţelor, care a făcut posibilă, ca în visul american, agonisirea unei mici averi ce avea să fie moştenită în mod neaşteptat de rudele ei din Balcani. Mătuşa mea din depărtări îmi făcuse posibil, după moarte, un vis tăcut şi îmbătrânit deja. Acela de a avea propria mea casă. Mică, dar a mea.
Revenită în "centrul lumii", am pornit în căutarea casei ei de veci, în Maple Grove Cemetery, un loc cu pajişti întinse şi multă linişte şi veveriţe, aflat în vecinătatea Queens-ului, acolo unde trăise mai bine de treizeci de ani. Casa în care locuiesc de zece ani este povestea unei vieţi la New York. În acelaşi timp este şi o împăcare cu încăpăţânarea tatei de a rămâne o viaţă întreagă în micul apartament din fosta Magistrală Nord-Sud.
text: Lila Passima | foto: arhiva personală | colaj: Lila Passima şi Cosmin Manolache
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.