[casa de-a casa] [46] - infraroşu.07.comfort zone

De când cu pandemia, trăiesc bine în zona mea de confort: mă învârt între aceiaşi pereţi ai aceluiaşi apartament, îmi fac cumpărăturile de la acelaşi Mega, urmez acelaşi traseu cu tramvaiul până la muncă, merg la piaţă şi mă opresc la aceeaşi măcelărie, aceeaşi brutărie, aceeaşi tarabă cu legume proaspete. Mi-am creat şi noi obiceiuri, care între timp s-au încetăţenit: îmi procur dezinfectant de la aceleaşi farmacii şi mă opresc la aceeaşi gheretă cu ziare - printre puţinele deschise în timpul stării de urgenţă - ca să mă asigur că bunica poate continua să citească aceeaşi revistă săptămânală pe care o cumpără de când eram copil.

Mi-am dezvoltat noi obiceiuri şi am pierdut unele vechi. Acum petrec mult mai mult timp în cartier şi mă bucur de el în feluri noi; mi-este însă dor de oraş. Obişnuiam să merg cu orele pe jos, luând frenetic Bucureştiul la pas, în special atunci când simţeam nevoia să mă liniştesc. Oraşul mă descărca şi mă încărca în aceeaşi măsură. Mă opream în dreptul câte unei case vechi ce îmi atrăgea atenţia şi căutam să descopăr fiecare detaliu, fiecare pată de culoare, fiecare contrast. O fixam şi încercam parcă să o respir, să o consum, să o mestec. Ca să o iau cu mine; să păstrez acel sentiment de bine, instantaneu, care se tot încăpăţâna să dureze atât cât dura privirea.

Îmi dau seama, însă, că nu am zăbovit niciodată în dreptul locurilor care îmi sunt familiare. Când te-ai oprit ultima dată să priveşti poarta din faţa casei bunicilor, faţada clădirii interbelice unde îţi plăteşti taxele, copacul bătrân sau gardul verde din faţa blocului în care locuieşti? Sau chiar uşa de la intrarea în propriul apartament? Toate acele lucruri şi locuri pe lângă care trecem în fiecare zi şi care încapsulează o grămadă de stări, de amintiri, de emoţii trecute şi prezente. Probabil că nu ne oprim în dreptul lor decât în momentul când ne dăm seama că le vom pierde - ca atunci când strângi în braţe, cu toată forţa, o persoană pe care ştii că nu o vei mai vedea o vreme îndelungată. Încercăm să permanentizăm efemerul într-o privire, într-o îmbrăţişare, într-un gând pe care ne promitem că îl vom păstra viu în memorie.

Mi-e dor de oraş şi sper să îl pot recupera.

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.