Autoapărare

Nimeni nu îndrăznise până atunci să se pună cu Gabi. Înalt, masiv, cu un nas operat, sfărâmat probabil în vreo bătaie, avea un temperament coleric şi palma grea. O folosea uneori ca să tranşeze în favoarea lui câte o dispută şi de fiecare dată scăpa nepedepsit pentru că avea pile, tatăl lui se pare că era ceva mare prin CC sau pe la Securitate. Până într-o zi, când şi-a găsit naşul.

Nu ştiu ce a declanşat confruntarea pentru că în recreaţia aceea jucam fotbal cu fise pe catedră şi mă concentram exclusiv pe marcarea unui număr cât mai mare de goluri. Dar când brusc n-a mai rămas nimeni în clasă, nici măcar partenerii mei de joc, mi-am dat seama că se petrece ceva important de cealaltă parte a uşii. Cu părere de rău, pentru că era rândul meu să joc, am ieşit şi eu. Ce a urmat avea însă să compenseze pe deplin frecatul fiselor pe catedră.

Pe culoar, colegul meu de bancă, Dan, era faţă-n faţă cu Gabi. Acesta, congestionat, îl ameninţa ţipând, împroşcându-l de la distanţă cu stropi de salivă. Dan, calm, nu zicea nimic, sta în expectativă. Când Gabi avansa, Dan avea grijă să facă un pas înapoi, ca să-l ţină la distanţă. Văzând că Dan evită confruntarea, Gabi a tras probabil concluzia că i-e frică, şi şi-a zis să profite de aşa-zisul lui avantaj. I-a repezit din lateral, cu toată puterea de care era capabil, o palmă. Dan s-a ferit, trăgându-şi capul înapoi, astfel că palma lui Gabi a spulberat doar aerul, trecând dintr-o parte într-alta fără să-l atingă. Singurul ei rezultat a fost că Gabi s-a dezechilibrat, ceea ce l-a făcut să se enerveze şi mai tare. A încercat să dea o palmă şi cu mâna cealaltă. Dan s-a ferit din nou, fără efort. Turbat, Gabi a strâns pumnii, şi s-a năpustit frontal spre Dan, care calm, sprijinindu-se pe piciorul din spate, a biciuit uşor aerul cu piciorul din faţă, plesnindu-l pe Gabi cu latul peste tibie, frângându-i astfel elanul într-o clipă.

Deşi fusese o lovitură uşoară, de descurajare, s-a văzut că Gabi suferea. Făcuse ochii mari, şi i se dusese toată roşeaţa din obraji. Era aproape alb la faţă. Încerca, fără să prea reuşească, să înţeleagă ce i s-a întâmplat. Furia însă nu-i trecuse. Cum i-a slăbit durerea, a atacat din nou. Dan l-a lovit din nou în fluierul piciorului, în acelaşi loc ca mai înainte, doar că ceva mai tare. De data asta Gabi a ţipat, încovrigându-se de durere. Colegii au sărit să-l ţină, ca să nu cadă. Se apucase de picior şi îi dăduseră lacrimile. N-a mai existat un al treilea atac.

Când şi-a putut pune piciorul jos, s-a întors şontâcăind în clasă. S-a lăsat uşor în bancă, ca nu cumva să atingă locul dureros.

A fost singura dată când l-am văzut pe Dan lovind pe cineva. Ştiam că e bun la artele marţiale, îl însoţeam uneori la antrenamente. Era însă confidenţial, colegii nu ştiau, pentru că şcolile de karatedō şi aikidō erau proscrise în epocă, curând au fost chiar complet interzise, fiindcă autorităţile comuniste nu vedeau cu ochi buni ideea de autoapărare.

(Bucureşti, iunie 2020)