Licuricii

Când, după câteva ore bune de coborât de-a buşilea pe potecile pădurii, pe o întunecime de smoală, am ieşit în sfârşit la liman, în drumul forestier, am dat acolo peste o mulţime de licurici, un spectacol uluitor, cum nu mai văzusem vreodată. Mii de luminiţe străluceau de o parte şi de alta a drumului, la concurenţă cu stelele de pe cer. Ne simţeam ca-n basme, ca-ntr-o grădină fermecată. Atâta lumină în miez de noapte era ceva ireal. Oboseala ne-a trecut ca prin farmec. Am mai mers astfel o vreme, în căutarea camionului care ne aştepta undeva mai jos, fără să ne mai pese de sete, foame şi frig, fără să ne mai doară picioarele, şi fără să mai fim supăraţi că ne-a prins noaptea în pădure.

Fusese greşeala mea, estimasem greşit dificultatea traseului. Pe hartă nu lăsase impresia că ar fi fost altfel decât altele, dar de cum am intrat pe el ne-am dat seama că vom avea probleme. Valea forma la tot pasul mici cascade greu de trecut, iar crengile şi trunchiurile de brazi doborâţi de furtuni blocau trecerea ca nişte bariere. La început m-am mai oprit să iau câte o probă - ciocăneam roca, spărgeam câte o mostră pe care o băgam în rucsac, îmi luam notiţe în caiet. Curând însă n-am mai putut, rucsacul se îngreunase şi tot mai des trebuia s-o ajut pe Rada să sară peste stânci sau trunchiuri prea mari pentru ea. Când soarele a ajuns sus pe cer şi am văzut că nu parcursesem nici jumătate din urcuş, ne-am dat seama că ne va prinde noaptea pe munte şi am început să ne grăbim.

Plecasem în zori de la bază, ştiind că o să avem mult de mers cu camionul. Chiar şi partea de şosea, de pe Transfăgărăşan, era grea pentru un camion Bucegi hârbuit ca al echipei noastre. De la Vidraru am deviat pe un drum forestier, care ne-a dus până la intrarea pe traseu. Pe acelaşi drum, ceva mai jos, camionul urma să ne aştepte. Şoferul era liber să meşterească la motor sau să se odihnească până ne-am fi întors din prospecţiune.

Era prima dată când o luam cu mine pe Rada, până atunci nu ieşise pe teren. Am ajuns epuizaţi sus. Ei nu-i venea să creadă cât a putut urca. Ne-am tras puţin sufletul şi ne-am grăbit spre coborâre, care, după o mică buclă, urma un traseu aproximativ paralel cu urcarea, dar pe creastă. N-am făcut însă prea mult, mai eram încă pe păşunea alpină, când am fost înconjuraţi de nişte câini ciobăneşti uriaşi, care ne mârâiau de cum voiam să facem un pas. Am stat aşa, nemişcaţi, faţă-n faţă cu câinii, vreo oră, până s-a auzit glasul unui cioban. Îşi dăduse seama că-i lipsesc câinii şi îi căuta. Nu s-a apropiat prea mult, ne-a văzut de la distanţă şi şi-a fluierat câinii, care ne-au lăsat în pace.

De acum se întuneca. Când am intrat în pădure era chiar întuneric bine, dar cel puţin nimerisem poteca care avea să ne scoată la drum. N-aveam decât să mergem cu grijă, să nu ne rătăcim şi mai ales să nu ne accidentăm. De mai multe ori ne-am gândit să ne oprim, să aşteptăm dimineaţa, dar până la urmă am continuat să mergem.

Eram deja epuizaţi când am ieşit în drum, mergeam mecanic, fără să mai simţim oboseala, foamea, setea, frigul. Când, brusc, am dat peste licurici. A fost o clipă de încântare, nu ne-a mai păsat de nimic din ce îndurasem până atunci. Câteva sute de metri mai jos am dat peste camion, cu şoferul adormit în cabina cu miros de benzină de 75, sub două rânduri de pleduri. Ne-a părut şi bine şi rău. Parcă mai mult rău.

(Bucureşti, iulie 2020)