Instalarea într-un nou spaţiu cere nişte reglaje. Alt pat, altă poziţie, alte dimensiuni ale camerei, alte dotări ale bucătăriei şi băii, altă privelişte, alte sunete. Pînă să mă mut la garsoniera de la etajul cinci nu mă gîndisem foarte mult la biografiile caselor, necum ale străzilor, la pieile invizibile pe care chiriaşii nestatornici le adaugă locurilor care pentru proprietari sînt burse financiare ale familiei, pentru unii surse de venit suplimentar lunar, pentru alţii rezerve de scos la mezat în vremuri grele. Puteau fi ele vreodată locul bun în care să te aşezi? Pentru mine, da. Balconul era lat, ideal pentru instalarea unui computer. O plăcere să te trezeşti devreme cu cafeaua fierbinte şi să vezi o mare verde, zumzăitoare, din care să se înalţe din cînd în cînd, iscate de te miri ce zgomote, stoluri de ciori, care apoi reveneau în coroanele mari ale copacilor din parc. Acum, pune-te pe scris! Era minunat. Dar pentru un nomad ca mine, cu un inventar sumar de plimbat de colo-colo, provocator era să locuiesc într-o încăpere ai cărei pereţi erau plini cu icoane, de toate mărimile, cu sfinţi de tot felul şi tot folosul. O cameră cu o mulţime de ochi neadormiţi. Parcă eram supraveghetor uitat de cineva într-o încăpere a unui mic muzeu de cartier. Eram familiarizat cu sălile "Icoane" de la muzeul unde lucram, şi totuşi supra-licitarea părea să fie o supra-doză de imagine. Mă tot întrebam oare ce simţea Bogdan. Chiar dacă îşi susţinuse licenţa pe o temă despre iconografia ţărănească, trebuie să se fi simţit la fel de incomodat de privirile neadormite în tirul cărora trebuia să adormim.
La prima întîlnire cu gazda, am avut o senzaţia că ascunde o poveste, cu detalii strecurate probabil fără intenţie, doar pentru a ne face atenţi cu unele obiecte: un telefon cu disc la care avea să mă sune şi nişte măsuţe vechi, cu ornamente pe care nici un tîmplar nu le mai poate executa. Vorbea cu o respiraţie care mai că se înăbuşea, tromboflebita îi făcea mersul greoi. După două vizite a rămas să îi aduc chiria acasă, pe strada Ioan Slavici sau Gheorghe Lazăr, de pe cealaltă parte a Cişmigiului, într-un bloc vechi. Vizitele acolo aveau să-mi aducă alte poveşti spuse pe jumătate. Îmi era clar că la mijloc era o dramă. Fiul ei fuse brici în liceu, era o speranţă, doar că pe la douăzeci şi ceva de ani a început să alunece încet spre schizofrenie. El locuise o vreme în garsoniera de la etajul cinci, apoi îl adusese în blocul acela vechi al copilăriei, unde anii i-au adîncit pe amîndoi în tulburări pentru care nu se putea vedea un capăt.
Aveam să aflu că doamna Margareta Manu fusese redactor de carte. Era un început al poveştilor ei şi încă un semn în parcursul imprevizibil al mutărilor mele: de la redacţia unei reviste a unei firme de pază şi protecţie, la casa unui editor de reviste de consum popular şi, în fine, în garsoniera unui profesionist al cărţii. Unde oare aveam să ajung după? Printre episoadele de violenţă pe care trebuia să le suporte din partea fiului Mihai, ajuns la vremea aceea la peste 40 de ani, îmi strecura cîte o sugestie, o dulceaţă, o carte. O dată am plecat de la ea cu volume de Hemingway şi Steinbeck, pe care mă îndemna să-i citesc, şi m-am întrebat dacă nu cumva sînt pe cale să devin un înlocuitor al fiului ei rătăcit în propria minte. Era o vreme cînd Mihai era găzduit de un azil de la marginea Bucureştiului pentru ca ea să se poată reface după nişte episoade contondente. Luna următoare îmi spune că îl vizitase şi că avea un "un aer oblomovian", că împărţea în stînga şi-n dreapta ţigările pe care i le ducea, că îşi dăduse chiar şi hainele de pe el. Locuiam în garsoniera în care trăise cîţiva ani acest om pierdut şi totuşi în viaţă. Era straniu să mă gîndesc la toate detaliile astea de fiecare dată cînd intram în garsonieră. Icoanele mai estompau apăsarea poveştii lui Mihai. Noroc că locuiam cu Bogdan, ale cărui muzici mă rupeau de detaliile alea pe care eram tentat să le întorc pe toate părţile.
S-a întîmplat ca în perioada aia să vină vestea morţii Irinei, dar şi o scrisoare a fratelui meu care mă desfiinţa fără nici o nuanţă. Şi, iarăşi, privirile din pereţi parcă îmi reaşezau realitatea, era o tectonică senzorială imperceptibilă care aducea liniştea perfect sincronă cu marea verde pe care o vedeam de la balcon. "Ieşi şi scrie!" îmi ziceam. Era vara Campionatului Mondial din Japonia şi Coreea de Sud, a ploilor scurte, cu soare, a explorărilor prin cartier în după-amieze ţintuite de plictis pentru aprovizionarea sumară cu ouă, cartofi şi verdeaţă. Era vara cînd am scăpat din neatenţie cheia apartamentului sub lift prin fanta dintre cabină şi pereţii camerei tubulare în care îşi transporta locatarii. Un vecin necunoscut, un domn în vîrstă şi săritor a ştiut imediat ce e de făcut şi m-a îndrumat cum să ajung acolo, dedesubt, unde aveam să descopăr tot felul de nimicuri. Era la fix pentru Bogdan, care adăuga încet-încet, cu scrisul lui aplecat, în volumul "Fata din lift", pe care avea să-l scoată anul următor la Vinea, a cărui copertă o improvizasem cu un colaj rudimentar.
În septembrie Bogdan avea să plece la Perugia, la o bursă prin masterul de antropologie. Filo avea să vină în locul lui pentru a se mai rupe de atmosfera încărcată de moartea Irinei, în al cărei apartament locuia într-o cameră lăturalnică. L-am luat şi pe el în două rînduri dincolo de mare verde a Cişmigiului, cînd trebuia să plătesc chiria, unde avea să fie copleşit de nevoia de a povesti a doamnei Manu. Eu devenisem în timp un bun ascultător. Dezavantajul meu era că niciodată nu mîncam suficient de bine, iar o vizită cu mai mult de o oră de poveşti pe picior de plecare mă aducea în pragul lipotimiei, apoi mă aşezam să-mi revin, primeam un pahar cu apă, nişte dulceaţă şi iarăşi poveşti, o peltea interminabilă. O compătimeam. După întoarcerea din Italia, Neluţu avea să mai stea acolo mai puţin de un an. Avea să-i ia locul Gabriel, tot un iconar, la fel de fermecat de priveliştea de la balcon. Cu el aveam să mă întîlnesc într-o expoziţie la zece ani după ce părăsisem garsoniera ca să aflu că are o umbrelă care îmi aparţine. O umbrelă albastră, mare, cu un mîner de lemn alb. Locul ăla îmi revenea cu un detaliu suprarealist. Gabriel moştenise umbrela de la Neluţu, care îi spusese că probabil era a mea. Dar eu nu îmi aminteam de un aşa obiect, eu nu umblam cu umbrele. Poate era a lui Bogdan şi renunţase la ea cînd plecase la Perugia. Un obiect apărut parcă dintr-o fantă de timp.
După plecarea lui Gabriel de acolo, doamna Manu avea să lase garsoniera unui azil sau unei asociaţii care se îngrijea de pacienţi precum fiul ei. Speranţa era ca după ce ea avea să moară, asociaţia să se ocupe cum trebuie de Mihai, un munte de om, care din cînd în cînd mai fugea de la azil. Se pare că soarta şi grija doamnei Manu a redistribuit asociaţiei şi apartamentul din Slavici-Lazăr. Poate că locurile se reaşază şi după capricii. În cazul proprietăţilor doamnei Manu durerea a dictat totul, iar mercantilismul a fost prezent să preia la cheie rătăcirile unui om şi casele în care nu mai putea nicicum să locuiască. Scormonind pe internet, am regăsit-o pe fosta mea gazdă locuind stingher şi aseptic într-un pdf al Bibliotecii Naţionale intitulat Bibliografii nepublicate 1957-2009, editat de biroul de referinţe bibliografice.
text: Cosmin Manolache | foto: Camelia Popa, Cosmin Manolache |
copertă carte: Cosmin Manolache
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.