[casa de-a casa] [52] - între case.08.66-67

Se spune că există cifre care aduc noroc, iar cei care cred în puterea magică a numerelor nu sunt puţini. Mică fiind, mi se părea că numărul apartamentului nostru, acelaşi cu ultimele două cifre ale anului naşterii mele, aveau un "ceva" care aducea mai degrabă a loc bun şi stea norocoasă. Despre destinele implacabile pe care le hotărau ursitoarele aveam să aflu mai târziu, lovindu-mă direct de puterile lor nefaste cu ocazia repetatelor examene de intrare la facultate, lăsate cu plânsete şi dezamăgiri. "Asta era soarta mea!" declara trist şi parcă resemnat unchiul artist care îmi îndrumase de mică paşii către lumea artei, neştiind că în felul său luase oricum locul uneia dintre ursitoare.

67 era numărul apartamentului nostru, o familie de aromâni cu rădăcini în Macedonia şi Bulgaria, faţă-n faţă cu numărul 66 al familiei Onceriu, o combinaţie de Botoşani cu Mehedinţi. Apartamentele noastre fuseseră repartizate de la fabricile unde lucrau ai noştri. Ai mei primiseră repartiţia de la Fabrica de încălţăminte "Dâmboviţa", unde tata se zbătea să domolească norma pe zi în favoarea calităţii produselor şi nu prea avea câştig de cauză, iar mama îşi depăşea recordurile la împletiturile dificile ale feţelor de pantofi sau sandale. Familia Onceriu împărţea muncile la fabricile de încălţăminte "Dâmboviţa" şi "Pionierul", acolo de unde plecau la export faimoşii pantofi de sport pentru marca Adidas, pe care mai toţi puştii României şi-i doreau pentru un statut ceva mai răsărit. Construite în anii '60, blocurile se înălţau în imediata apropiere a acestor fabrici, cartierul fiind în trecut cunoscut ca zonă a tăbăcăriilor. Aşa se face că cei mai mulţi colegi şi absolvenţi de şcoală profesională sau de meserii ai anilor '55-'60 se regăseau în acelaşi bloc formând mici comunităţi de breaslă. Îmi stăruie şi acum în nări, când îmi reamintesc sosirea tatei de la fabrică, mirosul înţepător şi hipnotic al substanţelor chimice cu care erau vopsite pieile şi al prenadezului, rămas încăpăţânat pe hainele lui şi ieşind puţin câte puţin din servieta neagră cu burduf, aşezată în cui, în debaraua bucătăriei.

Pe palierul nostru de la parter, nea Ilie, nea Victor şi nea Mihai, toţi colegi de cizmărie, îşi trăiau cu familiile lor viaţa la bloc, unde ritmul cotidian se împărţea între servici, muncile şi odihna de-acasă. Aveau în comun cămara de sub scară, loc de desfăşurare al soţiilor şi tovarăşelor de muncă Venera, Constandina şi Zoia, o cutie îngustă în care trebuia să intri puţin aplecat, unde stăteau pe rafturi acoperite cu ziar, hârtie colorată sau muşama prinse în pioneze, înşiruite ordonat cu etichetele aferente, borcanele de gem, dulceaţă, murături, sticlele de suc de roşii, sirop, butoaiele de varză, lăzile de cartofi şi tot felul de scule pentru atelier şi grădinărit. Spaţiu eclectic, stratificat, bricolat din te miri ce, un fel de casă a piticilor cu o înghesuială ordonată, cămara era substitutul beciului de la ţară, în miniatură. Ajunsesem să ştiu cine descuie cămara după felul în care puneau cheia în broască şi trăgeau de clanţă.

Uşile apartamentelor, vopsite în aceeaşi culoare, un bej deschis, aveau numere adăugate în relief în partea de sus şi clanţe metalice care sfârşeau din timp în timp prin a fi reparate parţial de taţii autodidacţi în ale meşteritului. Prilej cu care apărea acel du-te vino cu împrumutul sculelor şi al pieselor necesare reparaţiilor. Bazarul de apartament era cea mai apropiată sursă de schimb şi de rezolvare a problemelor tehnice stringente, de la obertainerele pentru bateriile de bucătărie sau baie, becurile şi siguranţele de la tabloul electric, la rezistenţele pentru televizoarele mamut sau mulţimea de soiuri de fire utile pentru tot felul de lipituri şi racorduri. În plus, schimbul de scule din atelierele de cizmărie, improvizate în bucătărie - dialog cu limbaj specializat pe care cu timpul mi l-am apropriat ca pe un cod de breaslă. Ca pandant al timpului şi ritualului masculin, apărea în scena cotidiană a familiilor noastre ritmul grăbit al paşilor feminini, presat de timpul caselor.

De când mă ştiu, distanţa mică dintre ele se făcea pârtie de câte ori mamele noastre aveau nevoie de câte ceva din recuzita nesfârşită a bucătărelii sau, şi mai abitir, când se făcea schimb de pomeni. Ohoo, şi câte ocazii din astea se iveau, ba erau pomeniţi bunicii, părinţii, fraţii, ba se împărţea pentru sănătate sau pentru copiii mici născuţi şi duşi prea de timpuriu în lumea de dincolo sau chiar de cei nenăscuţi şi avortaţi din diferite motive (viaţa în comunism era grea, aveam să aflu mai târziu). Aici pomana se dădea pe şoptite iar noi cei mici şi neştiutori aflam mai pe ocolite şi nu pe de-a-ntregul povestea mai tragică sau romanţată a acelor întâmplări nefericite. Uşa se deschidea firesc fără anunţul sau ciocănelile de acum: "Zoica, să fie de sufletul lui Vasile, frate-miu, săracul!" şi vecina intra cu tava pe care erau aşezate frumos paharul cu vin roşu, coliva, şi în funcţie de sezoanele sărbătorilor de moşi, castroane sau farfurii cu sarmale cu mămăligă, friptură, mezeluri, brânză sau gogoşi, prăjituri de casă şi, bineînţeles, lumânarea înfiptă în chiflă. Ritualul se termina mai mereu cu o conversaţie în bucătărie, sufragerie şi pe hol, prilej de a lua la rând toţi morţii, vieţile şi poveştile lor, cu bune şi rele, ca ţărăncile aşezate pe bancă în faţa casei. Căscam gura şi îmi plăcea să prind toate amănuntele, de parcă morţii noştri se înrudeau cu ai vecinei. Mama, la rândul ei, pregătea, pe lângă lumina, coliva şi vinul obligatoriu, pitele ei obişnuite şi în funcţie de ingrediente sau de timpul pe care l-avea la îndemână, pleca cu pita de praz, de ouă, de dovleac sau de spanac pentru toţi ai vecinei. Noi eram 4 suflete, ei erau tot 4. Cristi, fratele meu de lapte, mamele noastre ne mai pasau de la una la alta când apăreau probleme la orizont, era cu vreo 2 luni mai mare ca mine, iar surorile noastre erau pe-aproape ca vârstă, cu 5 ani şi ceva mai mari ca noi. Când se deschideau uşile şi ni se intersectau mamele, noi, puşti de cartier, urbanizaţi la prima generaţie, prindeam timpul de guler şi începeam să trăncănim pe prag, luînd bătrâneţea şi tradiţia la mişto, amuzîndu-ne de acel du-te-vino prin credinţa şi istoriile familiilor.

Pragul devenea astfel balansoar între lumi, generaţii şi contexte şi lăsa deschisă uşa prieteniei şi a într-ajutorării, ca normă a timpului şi spaţiului comunitar urban. Apartamentele noastre, cuprinse într-un tot, preluau şi duceau poveştile alor noştri, cu respiraţiile, temerile şi bucuriile lor zilnice.

După 60 de ani de vecinătate, mama Zoia şi Constandina continuă să se viziteze, să-şi împartă pomenile şi să-şi scotocească după puteri prin amintirile din ce în ce mai împuţinate.

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.