Prima întâlnire a fost un eşec de ambele părţi: eu - agresivă, ei - nişte ignoranţi. În spaţiul dintre fereastră şi grilajul de beton încastrat în peretele exterior al blocului, am surprins doi porumbei: unul la interior, celălalt ţinând de şase la exterior. Am încercat să le comunic zgomotos că nu putem construi o relaţie de coabitare fructuoasă: au pătruns într-un spaţiu care nu le este fizic potrivit şi este foarte probabil să nu mai poată ieşi de acolo. Într-o fracţiune de secundă mi-am imaginat cum intrusul zburător, atunci când îi va fi foame ori sete, se va chinui ore întregi să se salveze încercând la rând portiţe de ieşire prin fiecare pătrăţel îngust de doar câţiva centimetri; şi că eu, după o agonie comună, mă voi fi văzând obligată să găsesc o soluţie pentru cadavrul lui - sau al ei. Lucru ce s-a şi întâmplat, cu excepţia faptului că a fost evitat decesul. După o strădanie anticipată şi o uşoară disperare împărtăşită de amândoi, şi-a luat zborul.
Urma să descopăr că dragoste cu sila se poate. La fiecare câteva zile, câte-un porumbel se aciua la mine în fereastră; de fiecare dată altul. Uneori veneau câte doi sau trei. Mă ignorau, îi ignoram - în fond, doar şi-o făceau cu mâna lor. De la o vreme, am început să îi surprind din ce în ce mai des. Mă întreb de ce preferă fereastra de la etajul cinci în locul celorlalte? Nu ştiu; m-am resemnat şi am hotărât că e timpul să ne împrietenim. Am grijă să nu deschid geamul larg atunci când sunt ei în vizită, să nu fac mişcări bruşte la duş şi să nu mai curăţ atât de des zona pe care şi-au apropriat-o. Am învăţat gesturile care îi sperie şi evit să le fac atunci când împărţim simultan toaleta. Stau în chirie, pe gratis, la mine în fereastră şi nu mă deranjează. Cu rigurozitate, în fiecare dimineaţă, ne privim de-aproape, ochi în ochi, prin fereastra de termopan. Eu îl întreb ce face, el probabil se întreabă de ce îl deranjez la el acasă. Întotdeauna există şi un al doilea porumbel la exterior, un fel de bodyguard al celui intrus. Nu ne mai speriem unii de ceilalţi şi petrecem din ce în ce mai mult timp împreună: în orice încăpere m-aş afla în apartament, îi aud când se ceartă sau când se iubesc pătimaş. Aşa de pătimaş, încât am descoperit că şi-au mutat rămurelele la mine în grilaj. Şi că deunăzi au lăsat şi un ou. Mă uit la el ca la o adevărată minune. O zi e oul, a doua zi nu mai e oul. Nu înţeleg unde se duc cu oul şi cum îl poartă.
"Fuis-moi je te suis, suis-moi je te fuis" - zice bine francezul. Aşa şi porumbeii: m-am ataşat de ei şi le-am făcut loc la mine acasă, iar ei s-au decis să îşi ia zborul. La propriu. Ce-i drept, cuibul era cam pricăjit, dar măcar era moca. Iar eu eram o vecină bună. Mă tot întreb dacă sunt bine, dacă au clocit oul, dacă puiul e sănătos. Nu ştiu.
Dar ştiu că la fel e şi cu relaţiile; şi cu casele. Te ataşezi şi suferi când vine vremea să renunţi.
text şi foto: Iris Şerban
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.