Un singur lucru nu s-a schimbat de-a lungul istoriei curţii noastre, spre satisfacţia, dar şi spre uimirea mea că vecinii din clădire - doritori de mai nou şi de "ceva frumos" - nu au fost interesaţi de închiderea între ziduri opace. Cum-necum, împrejmuirea joasă, cu poartă mică din fier forjat a rămas neatinsă decât de vreme, ceea ce i-a conferit o patină organică şi nepretenţioasă. Aşa stând lucrurile, lumea de pe stradă intră şi iese fără complexe, sună la uşă ca să întrebe de o adresă din cartier, sau ca să ceară o sticlă cu apă. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Pentru că o bună bucată de timp, vreo 19 ani, am avut un paznic voluntar, care a ştiut de la început ce vrea. Şi scurtez suspansul, spunând că voi povesti despre o căţea de stradă, din rasa collie, instalată la noi după lungi tergiversări din partea vecinilor, dar şi a încăpăţânării perseverente şi calme a animalului.
În apartamentul de la etajul unu, a locuit la un moment dat o doamnă general cu familia. Adică o gospodină simplă şi simpatică, foarte comunicativă, care avea un soţ important şi mai mult absent şi două fete la fel de absente, din varii motive. Doamna general se ducea în fiecare zi la piaţa de după colţ, ca să cumpere chiar şi numai o legătură de ceapă, dar în schimb să stea de vorbă (lungă) cu vecinii întâlniţi. Într-o zi, în timp ce schimba reţete de felul în care trebuie amplasat frigiderul ca să consume mai puţin curent, un puiandru de câine, cu adevărat frumos, stătea corect în poziţia "şezi" la picioarele ei şi o aştepta să termine conversaţia. Trecătorii se uitau admirativ la silueta elegantă (a câinelui), la blana lungă roşcat mătăsoasă şi la răbdarea cu care îşi urmărea aparent stăpâna. Însă doamna general nu era deloc tentată să asume o responsabilitate suplimentară în gospodărie, cu atât mai mult cu cât nu ea lua deciziile în familie. Aşa încât a scurtat conversaţia şi a plecat grăbită spre casă fără să se uite înapoi. Câinele a urmat-o fără grabă, cu un pas în urmă. Doamna general a intrat repede în casă, iar câinele s-a culcat liniştit în faţa uşii, fără să scoată vreun sunet. A doua zi de dimineaţa, când aproape că şi uitase întâmplarea ciudată, vrând să iasă în curte, femeia aproape că s-a împiedicat de câinele care nu se mişcase de la uşă. Atunci, doamna general a considerat necesar să scoată artileria grea; a plecat de acasă hotărâtă să rătăcească pe străduţele din cartier până ce urmăritorul se va plictisi şi o va abandona. De câte ori credea că a scăpat, câinele era din nou cu un pas în urma ei. Atunci a sperat că dacă se suie în ultimul moment într-un tramvai care pleca din staţie, va scăpa. Ceea ce a făcut şi a văzut cum câinele aleargă o vreme pe lângă şine şi apoi renunţă. Doamna general a răsuflat uşurată şi a coborât după încă trei staţii, ca să fie sigură. Nu o urmărea nimeni. A venit bucuroasă înapoi, a intrat în curte şi s-a împiedicat de câinele care o aştepta culcat în faţa uşii. A fost nevoită să povestească soţului aventura şi, spre surprinderea noastră a tuturor, domnul general a comandat o cuşcă mare, ordonanţa a întins între doi ţăruşi un cablu elegant din sârmă răsucită, şi căţeaua a fost instalată în lanţ. Avea un teren destul de mare pentru mişcare, un adăpost curat şi uscat, mâncare bună şi alintul tuturor vecinilor, care o ştiau de Lassie, câinele generalului. S-a dovedit însă că Lassie ştia perfect ce vrea şi nu era dispusă să cedeze. A doua zi de dimineaţa, lanţul de târa trist pe pământ, iar câinele dormea în faţa uşii. Dar nu merge aşa, armata e armată. A fost adus un dresor, care s-a uitat la stăpâni cu superioritate amuzată şi a zis, nu aşa se strânge zgarda; le-a arătat cum, le-a demonstrat că animalul nici măcar nu mai încearcă să se elibereze şi a plecat. A doua zi, Lassie dormea liniştită pe pragul uşii. Până la urmă, veterinarul a observat că de câte ori i se punea zgarda, câinele reuşea să umfle gâtul mărind mult circumferinţa, pentru ca apoi să se relaxeze şi să se elibereze foarte uşor. În sfârşit, Lassie a fost lăsată în libertate. Locuia în curte, dormea în cuşcă, selecta după criterii doar de ea ştiute dar niciodată greşite, cine avea voie să intre în curte şi cine nu, dar mai ales, se plimba toată ziua prin cartier, mângâiată şi alintată de toată lumea. De la o vreme însă, Lassie a început să refuze mâncarea. A fost chemat veterinarul la câinele inapetent. Părea sănătoasă tun. Blana parcă era chiar şi mai strălucitoare, semn de stare de bine. Din zvonuri, am aflat atunci că numitul "câine al generalului" îşi făcuse un obicei din a cerşi la măcelărie. Se ducea în fiecare dimineaţă la deschiderea magazinului şi şedea acolo în tăcere, cu eleganţa ei de câine dresat. Primea gâtlej de vită, ba chiar şi câte un os de rasol. Aşa cum se întâmplă de obicei, tot cartierul ştia ceea ce stăpânii ei nu aflaseră. Ruşine mare, câinele generalului să fie văzut cerşind! În sfârşit, cu timpul şi cu vârsta, Lassie a devenit mai puţin uşernică şi a rămas să ne păzească zi şi noapte, mulţumindu-se cu răsplata iubirii.
A murit la o vârstă matusalemică, în linişte, în propria cuşcă, purtând o zgardă exclusiv decorativă. A fost înmormântată în curtea de acasă, pe care singură şi-a ales-o şi pe care a respectat-o, nesăpând gropi sau stricând florile. Pe o stradă pe care se aud lătraturi din fiecare casă sau curte, Lassie a generalului a rămas o legendă.
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.