Ce mai citim - Grădina de sticlă, de Tatiana Ţîbuleac

Tatiana Ţîbuleac revine, în forţă, într-un alt context şi la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecinţelor tragice ale "neiubirii", a remuşcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca şi Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chişinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură şi ambiţioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru şi exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens?

Întrebările te urmăresc şi după lectura pasionantă a acestui roman de formaţie a unei fete care creşte între două limbi şi două culturi, în anii când se schimbă frontierele şi sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care ştie să alieze cruzimea observaţiei şi compasiunea faţă de suferinţă, scoţând la iveală tragedia destinelor şi frumuseţea vieţii. (Gabriela Adameşteanu)

Tatiana Ţîbuleac e o povestaşă paradoxală. Ea ştie, ca foarte puţine scriitoare române contemporane, că "o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate". Mai ştie că atunci când exişti "între coastele moi şi fermecate ale poveştii", adică între povestitor şi eroul povestirii, ajungi să te împaci "cu răul şi cu durerea, cu bolile şi cu trădările".

Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Ţîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povesteşte o lume aflată pe graniţa mişcătoare dintre coagulare şi dezagregare, dintre Rusia şi Europa, dintre luptă şi fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generaţii feminine şi al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. (Simona Sora)


Cuvintele Tatianei Ţîbuleac sunt lame de cuţit. Ţi se aşază mai întâi în gât, apoi coboară spre piept, urcă spre creier, iar în cele din urmă se întorc în inimă şi îţi taie sufletul.

Cuvintele Tatianei Ţîbuleac te înfăşoară într-o mantie vâscoasă de care nu te poţi lepăda. Sunt diamante care taie sticla; strălucirea lor răzbate chiar dacă sunt acoperite de toată mizeria umană pe care o exprimă.

Tatiana Ţîbuleac s-a născut în 1978, în Republica Moldova. A debutat în 2016, cu Vara în care mama a avut ochi verzi, roman care a fost foarte bine primit de critică şi de cititori. Scriitoarea şi-a confirmat statutul de "revelaţie" şi voce originală în literatură cu cea de-a doua carte, Grădina de sticlă, publicată în 2018 tot la editura Cartier.

Temele din romanul de debut - lipsa de iubire maternă şi o relaţie complicată mamă-fiu, sunt reluate în Grădina de sticlă, de această dată din perspectivă feminină şi cu accente mult mai profunde.

Suntem în anii '80, la Chişinău; Lastocika este cumpărată de la orfelinat de Tamara, care îi devine fetiţei deopotrivă mamă şi zbir. Copilăria ei stă sub semnul abuzurilor şi al nevoii de afecţiune ce nu vine de nicăieri, al sticlelor adunate şi spălate pentru bani la un centru de colectare. Citind despre culorile şi preţurile sticlelor de lapte, de bere sau al borcanelor, mi-am adus aminte de mine, în aceiaşi ani '80, şi de peria roasă de la atâta frecat sticle. Zornăiau în plasă când le duceam să le vindem. Aşa ne făceam, eu şi copiii de la bloc, bani de buzunar. Poate că, undeva departe de ochii noştri, se ascundea şi la Cluj o Lastocika.

În Grădina de sticlă descoperi o lume plină de cruzime şi dominată de ură: în vreme ce copiii de vârsta ei chinuie un arici, fata orfană se simte capabilă să ia viaţa unui om. Nu pentru că ar fi o criminală, ci pentru că toţi oamenii de la care aştepta dragoste i-au întors spatele sau i-au provocat suferinţă. Primii vinovaţi, cei asupra cărora se revarsă în absenţă tot tumultul de reproşuri, sunt părinţii care au abandonat-o. Ura ei creşte şi tot creşte până când şi-o imaginează formând un cerc care odată rotunjit ar putea fi transformat în iubire. Eliberarea nu vine de nicăieri, Lastocika îşi pierde cea mai bună prietenă, eşuează şi în cuplu, iar ca să pună capac suferinţelor, dă naştere unei copile care suferă de boala "oaselor de sticlă". O viaţă făcută din cioburi. Un destin marcat de durere, dar care nu încetează să caute frumuseţea din lume. Inima omului doare, spune personajul Tatianei Ţîbuleac, "clar lucru că e mai bine fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce îl doare, ar rămîne pe dinăuntru gol ca o păstaie".

Personajul Tatianei Ţîbuleac nu poate face pace nici cu sine şi nici cu trecutul sau originile sale. Oscilează mereu între două culturi şi două limbi, cea moldovenească şi cea rusă. Între Eminescu, redus din păcate cel mai adesea la clişee în percepţia publică, şi Nichita, care îi revelează faptul că o limbă poate fi stăpânită nu doar de frică, ci şi din iubire.

Multe se întâmplă în jurul Lastocikăi, istoria cu accidente nucleare sau schimbări de regimuri politice îşi urmează cursul. Evenimentele exterioare nu par să influenţeze vieţile comunităţii descrise în Grădina de sticlă. E mai important destinul tragic al oamenilor în cartea Tatianei Ţîbuleac decât lumea şi istoria scrise cu majuscule. Cu ce rămâi după lectură e povestea. Tatiana Ţîbuleac ştie să te prindă în ghearele poveştii, este exact ca personajul Zahar Antonovici care le dădea copiilor bomboane "în schimbul urechilor", căci avea nevoie să fie ascultat de ceilalţi. "Uneori mi se părea că fără ascultatul nostru, Zahar Antonovici, pur şi simplu, s-ar fi uscat ca un copac fără apă. Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, (...) viaţa trebuie să fie o poveste. Pentru că doar acolo, între coastele ei moi şi fermecate, se împacă ei cu răul şi cu durerea, cu bolile şi cu trădările, pentru că ştiu. Ştiu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste - chiar şi cea mai scurtă, chiar şi cea mai tristă - are mereu grijă să facă dreptate".

Grădina de sticlă a primit în 2019 Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.