Geometria aşezărilor

Cînd vine vorba despre presupusele criterii avute în vedere la amplasarea unei aşezări vechi, cele mai multe cărţi îndică faptul că oamenii îşi puneau casele de-a lungul apelor ori de-a lungul drumurilor pentru ca oamenii să aibă acces la o sursă de apă sau la mărfurile comercianţilor. Explicaţiile par plauzibile. Într-adevăr, cele mai multe aşezări şi-au început dezvoltarea însoţind conştiincios albiile rîurilor sau drumurile. Însă există un caz celebru, o aşezare cu o evoluţie neaşteptată care infirmă teoriile (deja) clasicizate: oraşul Tîrgu Jiu.

Şi această localitate a avut o topografie standard – lungită după rîu. Pe un mal şi pe celălalt nu erau decît puţine rînduri de case şi lenta ei mărire nu se făcea nicidecum în profunzime, ci tot în susul şi în josul apei. Doar că aici a hotărît Brîncuşi să-şi instaleze celebrul lui ansamblu. Axa propusă de el, mobilată cu „MASA TĂCERII", „POARTA SĂRUTULUI", „COLOANA FĂRĂ SFÎRŞIT" şi „MASA FĂRĂ SCAUNE", era perpendiculară pe firul apei. Urmarea neaşteptată a trasării noului ax a fost imediata schimbare a direcţiei de dezvoltate a oraşului. Sensul indicat de apă a fost abandonat şi creşterea localităţii s-a făcut (din acel moment) după calea desenată de Brîncuşi. Apoi, pe ax a mai apărut (firesc) şi o Biserică.

Acest exemplu devoalează dorinţa oamenilor de a participa la evenimentul oferit de spaţiul locuit de ei, indiferent dacă era un eveniment al naturii (un rîu, o movila, marea) sau unul un provocat de ei (un drum ori un ax simbolic).

Că geometria unei aşezări era dictată de cu totul altceva decît de nevoile imediate, ne-o indică întreaga ei structură. Prin calibrul lor, clădirile aveau obiceiul de a arăta cum stau lucrurile pe acolo; exista o ierarhie a clădirilor calată pe însemnătatea lor în cetate. Primul (ca importanţă) era sediul puterii cereşti – Biserica – ce domina profilul aşezării, impunîndu-se atît prin înălţime cît şi prin masivitatea volumului. Apoi, venea sediul puterii lumeşti – palatul nobilului ori primăria – şi nu era altă casă de om mai mare decît aceasta. Casele se croiau după poziţia socială a familiilor (şi/sau potenţialul lor financiar). Şi nu erau gustate tentativele celor îmbogăţiţi peste noapte de a-şi trînti coşmelii sfidătoare prin opulenţă ori de a depăşi în gabarit casele celor plasaţi mai sus decît ei pe scara socială. Pe de altă parte, nobilii scăpătaţi, moştenitori ai unor palate (de multe ori) uriaşe, căutau permanent resurse pentru a-şi întreţine luxoasa reşedinţă şi, în acest fel, pentru a-şi păstra poziţia socială.

Printre multe altele, în aşezările moderne, şi această ierarhie a fost bulversată. Astfel, stabilirea gabaritului nu se mai face după vechile criterii, iar dinamica oraşului este judecată altfel. În vremurile de glorie ale vremurilor moderne circulă ideea (pripită) conform căreia tot ce a fost ieri mic si este astăzi mare mîine va fi şi mai mare. Adică: în Bucureşti erau case pipernicite care au fost înlocuite cu alte case mai măricele şi noi sîntem datori să liftăm acoperişurile viitoarelor clădiri cît mai mult, eventual dincolo de nori şi de bunul simţ.

În urbanism, clădirile contemporane înalte nu anunţă neapărat faptul că acel edificiu ar avea o importanţă aparte; ele, mai degrabă, semnalează evenimente exterioare obiectelor sau mobilează finalurile străzilor lungi şi drepte. Astfel, anunţul nu mai este foarte clar, nu mai vizează clădirea, ci se poate referi la altceva, lăsîndu-ne să descoperim singuri misterul, dacă nu cumva prezenţa acelui pilon nu este altceva decît un simplu accident.

Cîndva, geometria aşezărilor se baza pe principii simple şi clare, făcînd uşor de înţeles fiecare loc. Lumea modernă a complicat inutil lucrurile, ajungînd să propună spaţii ilizibile, spaţii lipsite de repere.