Spaţii de fugă

Visele au loc mai cu seamă în spaţii alternative. Mă văd adeseori "evadând" în câte o cameră de cămin doar "a mea", care mă aşteaptă şi unde sunt în fine singur (cum nu am fost în vremea anilor de studenţie); într-unul din cele două-trei oraşe recurente, pe care le văd fie a vol d’oiseau, planând peste râul cu meandre şi ghizduri de piatră care îl traversează pe cel "din străinătate", fie de pe câte o colină, fie de la capătul unui lung bulevard urcând de la "gară", unde mă voi fi aflând, către "centru"; pătrund dincolo de capătul staţiilor de metrou, în întunecimea cu şine intersectându-se a tunelelor ferate; noaptea, actez în proximitatea unor mânăstiri ori altfel de locuri neliniştitoare (mai mereu cu un grad amplu, dacă nu de-a dreptul fastuos, de acreţie a reliefului, cu păduri şi tainiţe), ori în spaţii derelicte, industriale, dar intrate cumva din nou în uz; urc şi cobor pe scări subţiri, melcate în vreun turn medieval, de piatră. Filmele americane (deloc străine, probabil, de aceste spaţii absconse, aşa cum desigur profesia îşi joacă şi ea rolul în stabilizarea anumitor peisagii onirice) mai cu seamă cele în care se pune problema ascunderii, a evadării, a dizlocării voluntare din societate, a declasării, au şi ele loc în hale industriale abandonate, abatoare poate (ori subsoluri ale inconştientului bachelardian?), între scripeţi şi poduri rulante, pe pasarele metalice şi turbine; sub - şi în - poduri; sau pe acoperişuri şi terase impracticabile cetăţeanului plătitor de taxe.

Există, spun unii, o fascinaţie a artiştilor pentru spaţiile în dezagregare ale erei post-industriale, ceea ce face ca galerii de artă şi studiouri să fie nu rareori găzduite, în Anglia şi mai cu seamă în SUA, în asemenea spaţii stranii convertite la o nouă existenţă. Nu mai departe decât conversia fostei uzine electrice de pe malul drept al Tamisei în Tate Modern Gallery (de către arhitecţii Herzog şi De Meuron, stele incontestabile ale anilor nouăzeci): nefirescul spaţiilor, improprietatea lor în raport cu ideea clasică de galerie le-a făcut, se pare, cu atât mai tentante pentru o artă neasemenea nici cu ea însăşi, cum este cea modernă: opere acromegalice plutind în vidul sălii turbinelor ne amintesc mai degrabă de Art Deco-ul unui Gotham City decât de neutralitatea unui spaţiu dedicat muzelor. Este vorba despre figuri ale spaţiului neted (în sensul deleuzian al binomului lis vs. striat), despre alveole sau vecinătăţi moleculare ale spaţiului din oraşul/stat (Deleuze-Guattari). Este vorba despre locuri unde controlul este suspendat: vigilenţa supraveghetoare are a momentary lapse of reason (Pink Floyd), în panoptikon-ul foucaltian orbeşte gardianul din centru sau este noapte pe periferie. Toate spaţiile de fugă despre care am scris până acum funcţionează ca locuri de (de)compensare, locuri-alternativă, locuri vagi.

În vis, în film, aşadar în lumi alternative - ale nomadului, ale declasatului sau ale individului a-social [1] – iată locurile de baştină ale spaţiilor de fugă descrise. Dar pare că se produce deja de circa două decenii colonizarea de către societatea "normală" a acestor spaţii de fugă: conversiile au ca limită exact tensiunea maximă dintre destinaţia iniţială a locului şi cea finală. Cu cât mai nefirească schimbarea, cu atât mai scump preţul plătit pentru a locui acolo. Este de bon ton pentru noii yuppies de la Budapesta (căci în est şi economia şi stilurie şi moda sosesc după ce sunt consumate la soare-apune) să trăiască într-un condominium amenajat în cutare moară dezafectată din sud (privind cu nostalgie la spaţiile universitare - avortata expoziţie mondială de peste Dunăre). Noi nu avem destule hale dezafectate de secol XIX, devreme ce nici cu revoluţia industrială nu furăm prieteni - deşi visez un ansamblu de locuinţe în fabrica de bere Griviţa, acolo unde hala are pe coamă o pseudo-turlă de biserică argeşeană! După ce şi această apropriere teritorială se va fi produs, unde ne vom mai visa, ascunde, ori doar închipui deodată cu eroul negativ – cu necesitate, cel mai credibil din tot filmul?

---

[Nota 1] Artiştii fără frontieră îşi mai fac încă un titlu de glorie din ignorarea sau dispreţuirea societăţii "reale". A trăi on the fringe este în occident a-ţi asuma acest statut de outsider - respectat şi de artist şi de societate, ba chiar sponsorizat de ea. Aici, artistul este menţinut de majoritate şi pentru ca aceasta din urmă să aibă temeiuri de definire a "normalităţii" societale. În România însă, artiştii – scriitorul mult mai abitir decât toţi - visează încă la un statut bicefal: în afara societăţii, dar în acelaşi timp la vîrful acesteia (şi, fireşte, întreţinuţi de ea). Artistul român (poet, pictor sau arhitect) se vrea "anormal", adică geniu, dar şi dascăl, leader omniscient al "normalităţii" majoritare, pe care să o normeze domnia sa (în felul ştiut). Revoluţionar cu nostalgii conservatoare, conducător închipuit al unei realităţi pe care îşi propune să o piloteze şi îşi imaginează că o şi face, artistul-apostol al neamului cade deîndată şi neîntrerupt pradă puterii, mai cu seamă puterii totalitare, de îndată ce faţa hâdă a realităţii "reale" I se arată. Nu mai este nevoie de nici o dovadă pentru colapsul acestui tip de intelectual băştinaş "deteritorializat" şi paşoptist – complet în afara istoriei – decât cele petrecute înainte şi după 26 noiembrie 2000.