Toate detaliile îmi erau şi încă îmi sînt atît de clare pentru că acolo, în Ştirbei cu Plevnei, ar fi trebuit să locuiesc şi eu. La rîndul meu, primisem aceeaşi invitaţie după ce fusesem nevoit să părăsesc camera cocoţată deasupra liftului, din blocul în care locuise Brunea-Fox. Din lift-boy ar fi trebuit să devin un soi de ethno-boy, doar că nu prea mă împăcam cu transformarea asta, pe care n-o puteam controla. Mintea lui I. fusese refuzată, nu avea să mă renască şi pe mine, cum avea s-o facă parţial cu F., aşa că pentru un an şi ceva ajungeam în Berceni, între Piaţa Sudului şi Apărătorii Patriei, împărţind un apartament împreună cu J. şi C.. Fiecare îşi găsise într-un fel locul, eram mulţumiţi.
S-au scurs aşa aproape doi ani. F. mă vizita în Berceni, eu îl mai călcam acolo, în apendicele cu faianţa acoperită de enciclopedia saxonă. Era bine că aveam la cine să trag uneori, cînd orele tîrzii m-ar fi prins în centru. De cum intram pe uşa din dos, aproape escaladînd scara îngustă, răsuflam într-o bulă cu cărţi şi somnul era amînat cu încă vreo două ore de poveşti şi presupuneri pe care amîndoi le tot învîrteam încercînd să anticipăm sau să rezolvăm situaţiile care ne măcinau zilnic. În vara lui 2001, cînd venise vremea să părăsesc şi apartamentul din Berceni, aveam s-o ţin tot în pelerinaje pe la prieteni. Aveam deja o gazdă, la Brâncoveanu, doar că doamnei G. i se amîna repetat plecarea la lucru în Statele Unite, aşa cum prevăzuse. Mă sfredelea cu pisălogeala ei curioasă, găsind probabil o ocazie bună să mă substituie temporar fiului plecat la Royal Academy of Music. După cîteva săptămîni cu nopţi petrecute ici-colo, aveam să revin la doamna G., în a cărei sufragerie trebuia să întind o canapea. Demnitatea de chiriaş era ştirbă, era hotărît să o restabilesc cumva, doar că tocmai în acea zi fiul ei sosise din Londra împreună cu un prieten englez şi eram nevoit să găsesc o soluţie. "Aveţi unde?", fusesem întrebat. "Sigur!", am zis, avîndu-l în minte pe F., şi am luat ultimul tramvai trăgînd după mine de o sacoşă de plastic cu haine. Drumurile de colo-colo erau al naibii de obositoare. Ajuns în curtea blocului lui I., am răsuflat uşurat. Am urcat, am bătut în uşa dosnică, dar nici un răspuns. F. nu se întorsese. Ce era de făcut? Am coborît şi am aşteptat pe banca din curte. Nu putea fi decît o banală întîrziere, probabil F. lungea nişte beri în Lăptăria lui Enache, dar sigur nu mai aveam mult de aşteptat. Se scursese ceva timp şi am simţit că e bine să mă fac ceva mai comod. La ora aia nu mai era loc de ruşine. M-am lungit pe bancă fără nici o rezervă, după ce mi-am pus sacoşa cu haine sub cap. Pereţii destul de apropiaţi ai curţii decupau din cer o perspectivă îngustă, între marginile căreia îmi părea că se mai rătăceşte din cînd în cînd cîte o pasăre. Aşa m-a luat somnul. Era vară, dar nu trebuia să mă bazez pe asta. Scîndurile băncii nu erau deloc prietenoase. Mă trezeam ca un paznic ciupit de ţînţari şi zgomote, mai urcam pe scara abruptă, ciocăneam iarăşi, şi din nou nici urmă de F. Am aşteptat dimineaţa acolo, pe bancă, cu reprize de somn, încercînd prima şi ultima experienţă homeless. În noaptea aia F. ajunsese la C., unde fusese convins să rămînă. Pentru fiecare dintre noi fusese un salt, doar că în sensuri opuse.
Aveam să revin acolo, dar pentru a locui, în toamna lui 2002. La începutul acelui an, starea de sănătate a lui I. era într-o prăbuşire de neoprit. Miezul verii ne aducea vestea grea, pe cînd încă locuiam în garsoniera cu icoane de la Cişmigiu. F. era distrus. În tutoriatul locativ, I. urma să fie înlocuită cu soţul ei mult mai în vîrstă, ursuzul domn R.. Bătrînul doctor rătăcea cu mintea printre planuri înceţoşate, răsturnînd perspectivele fiecărei zile precum prezenţa unui corb într-un poem într-o gamă prăfuită. Pentru o vreme, F. avea să vină la mine pentru cîteva săptămîni, deasupra mării verzi a Cişmigiului. Cînd călătoria de o jumătate de an a lui N. în Italia se încheiase, a trebuit s-o iau iarăşi din loc. Viaţa îndesase tot mai mult gothic în capătul apartamentului unde F. respirase ultimii doi ani. A fost nevoit să revină, strecurîndu-mă şi pe mine, pentru cîteva luni, unde aveam să navigăm o iarnă cu frig, foame şi gînduri de tot felul, ca nişte nefericiţi adepţi ai unui roman de Hamsun. Uşa din dos era tot mai greu de dibuit, prin praful şi păianjenii acelei scări fără sfîrşit. Zilele aproape că se tîrau, domnul R. se zbătea în propriile iţe, întinse pentru a o omagia pe I., plănuind zilnic ireale împărţiri ale casei. După-amiezele naufragiam la Cinematecă, apoi reveneam în episoadele de viaţă în care senzaţia că mă scurg în secvenţe de film făcea halucinaţia aproape palpabilă. Primăvara avea să taie respiraţia şi chinul inutil domnului R., iar noi eram nevoiţi să degajăm foiletonul gothic. Îmi rămînea de la el un caiet vechi, abia început cîndva, cu notaţiile unor încercări în laboratorul domestic, în care se succedau procente şi unităţi de măsură ce tindeau să fuzioneze cu microuniversuri vizitate poate şi de rătăcirile noastre acolo. Aveam să le continui cu fragmente de tot felul, scrise în fugă, la fel ca peregrinările mele prin Bucureşti.
Fraţii D. şi C., pe atunci la filosofie şi medicină, ne întindeau o mînă de ajutor. Pe tabla de şah a locuirii făceam un salt în Militari, la Armata poporului. Ştiam că drumul e lung, iar căsuţele albe şi negre alternau într-o imparţialitate dumnezeiască. Trebuia doar ceva ştiinţă, viziune şi hotărîre. Mai mult decît atît, trebuia să ne maturizăm. Venise vremea.
text şi foto: Cosmin Manolache
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.