[casa de-a casa] [59] - între case.09.frontdoor

Prin 2007 mă chinuiam să găsesc o soluţie unde să îmi aşez, măcar provizoriu, un atelier. Un spaţiu cât de mic, unde să pot lucra singură şi netulburată. 2006 fusese un an dureros, scoţându-ne de pe orbită şi aruncându-ne în lumea dezlănţuită. Fusesem expediate din atelierul deţinut de sora mea cu chirie de la UAP timp de vreo 10 ani, în stilul afacerilor imobiliare ale anilor 2000, cu moştenitori apăruţi din spuma mării care câştigau pe bandă procese cu instituţia care ar fi trebuit să îşi protejeze artiştii. Aşa zisul moştenitor, după ce ne-a schimbat yala de la intrare fără să ne anunţe, ne-a somat să curăţăm spaţiul şi să lăsăm locul liber. Ca în basmele româneşti, în trei zile şi trei nopţi a trebuit să eliberez tot ce aveam acolo. Locuirea noastră se pulveriza şi se scurgea ca nisipul din interiorul clepsidrei, nu aveai timp nici să te dumireşti de ce ţi se întâmplă toate astea. Aşa că unele lucrări şi obiecte-martor au luat drumul ghenelor, altele au ajuns pe la prieteni şi rude, altele pe la instituţii înţelegătoare, ţinute în custodie à la longue.

Uitată parcă de timp într-o ulicioară, ivită ca o insulă pitică, dintr-un bulevard vechi şi cochet, mansarda, pe care noi o transformasem într-un loc respirabil şi vizitabil, căpătase un aer boem şi devenise locuibilă după multe reparaţii şi investiţii, rămase bineînţeles istorie. Îmi plângea sufletul după duşumeaua băiţuită, mirosul de var al pereţilor uşor văluriţi şi bârnele din tavan lăsate la vedere şi vopsite în albastru ceruleum. Nu încăpeau la cântarul greutăţilor atârnate nici eforturile noastre de a schimba faţa locului, de la ars cu lampa popii de lemn şi râşcâit pereţii, la igienizarea şi transformarea spaţiilor pentru o mică bucătărioară şi un wc de serviciu. Cele 3 camere aşezate în trepte, cu obiecte, lumini şi energii diferite îţi aduceau bucuria de a te cuibări în sânul creaţiei, al lecturii şi al ascultării unor muzici bune. Spaţiul central, cel de trecere, loc de odihnă, lectură şi primire a oaspeţilor, fusese mobilat cu o măsuţă ovală, două fotolii din bambus ce se roteau cât voiai, două blidare pentru veselă şi două etajere cu cărţi. În stânga se urca spre camera mare, înaltă şi cea mai luminoasă, cu soba de teracotă, locul de odihnă şi de lucru al surorii mele: cu planşetă, şevalet, nelipsitul scaun cu chingi şi recuzita obişnuită a artistului grafician. Mi se părea că lumina de aici era tot timpul caldă şi difuză, traversele de lână miţoasă albă şi înflocata mare, ca o blană de oaie extinsă până pe podea, aduceau locului o stare de bine. În dreapta, coborai câteva trepte şi apărea locul în care mă refugiam eu, mai puţin luminos, dar cu tavanul descoperit şi bârnele la vedere, pentru a mai fura puţină lumină. Între sobă şi ghergheful înalt desenam, scriam, "ţeseam" cam dezlânat, aplicat şi metaforic, poveşti de iubire, dor şi depărtări, mă războiam cu urme ale trecutului şi prietenii pierdute. Aici mi-am terminat de ţesut "îngerii pentru Crina" şi "cei doi îngeri" din lumi diferite: cel bun şi cel căzut, amândoi daţi unor prieteni, mereu aproape de mine. Tot aici am început să imaginez spaţiile mele personale, translatate apoi în galerii bucureştene.

Să mă întorc la atelierul-cutie din faţa blocului! Soluţie ivită nesperat şi acceptată necondiţionat. Când rămâi fără nimic, 10 mp ţi se par o binecuvântare. Dar şi asta obţinută cu ceva peripeţii. Nu era prea comun ca un vecin să ceară aprobare co-locatarilor săi pentru închirierea unui atelier de artist în spaţiul din faţa blocului, folosit de obicei în majoritatea cazurilor pentru mini-marketuri, farmacii, magazine second-hand, reparaţii gsm, saloane de coafor sau reparaţii optică. S-a făcut o listă cu aprobarea acestei închirieri, în urma căreia aveam să constat că vecinul de la etajul 1 se poziţionase cu un NU hotărât. Cu acceptul plăţii unei chirii de 50 de dolari, am pornit să bricolăm cu Cosmin micul cub, parte a locului meu de joacă din copilărie, când ploaia ne ţintuia în scările de bloc. Aşa au apărut obloanele asamblate pe popi din lemn şi băiţuite ocru auriu, ca o prelungire vizuală a mansardei pierdute. Ce cutremur!!! Vecinul de la 1 s-a oripilat şi ne-a reclamat la primăria de sector - cum, în centrul Bucureştiului, ditamai obloane de lemn!? Iar vecina care folosea garsoniera din faţă, doctor stomatolog, cu fuste strâmte şi toace interminabile, a decretat: "Negative, dragilor!!!" Fără termopane şi jaluzele de birou, locul era o agresiune vizuală pentru cei doi şi făcea de râs "faţa" scării. Ca urmare, am primit vizita unui arhitect de la serviciul urbanism al primăriei, care trebuia să se edifice la locul faptei dacă au intervenit modificări ale spaţiului. S-a lămurit că obloanele noastre nu afectau şi nu modificau structural faţada spaţiului, adăugirile puteau fi scoase fără alte distrugeri şi mica mea cutie a început să pulseze în interior. Doi ani m-am ascuns, când şi când, în spatele obloanelor, când puteam să fur puţin din timpul Ianei, piticot de 2 ani pe atunci, şi să plec pe furiş pentru a relua viaţa desenelor şi schiţelor pentru viitoare spaţii personale. Cum nu aveam instalaţie de apă, plecam cu paharele şi sticlele de plastic după mine şi îmi fixasem un teritoriu clar de lucru, care să îmi permită desfăşurarea ideilor pe suprafeţe mici şi cu materii pe care apoi să le curăţ uşor. Ştiam că la un moment dat va trebui să înapoiez locul aşa cum l-am primit. În vitrina spaţiului mi-am instalat câteva din florile bricolate pentru instalaţia "Dulcea mea grădiniţă", apoi am utilat noul atelier cu două lăzi de lemn şi un raft compuse şi bricolate de Cosmin după nevoile mele, am vopsit pereţii în ocru prăfos şi ţevile în griuri colorate. Mi-am domesticit şi înfrumuseţat cutia cu cancee, oale, jucării de lut, nori din minet, coşuri cu lânuri, mici armate de creioane, pixuri, cărbuni, tuşuri, pensule, peniţe şi tot felul de hârtii şi caiete de desenat. Singurătatea îmi devenise prieten şi prilej să descopăr în micile teritorii cucerite ale foilor de desen o bucurie plină, prin care îmi domoleam tristeţea locului pierdut. Dimineaţa, soarele se lipea de geam printre obloanele întredeschise şi viţa de vie sălbatică îmi trimitea mirosul ei de proaspăt. Seara zgomotul maşinilor de pe bulevard se auzea ca un zumzăit blurat, uşor ridicat de tromba unor vitezomani nestăpâniţi. Poveştile imaginate acolo au rodit mai târziu, unele încă mai aşteaptă alte spaţii ca să prindă carne. Cutia-atelier s-a deschis o singură dată pentru lumea din afara ei, la Noaptea albă a atelierelor artiştilor plastici din 2010, când cubul meu mic a primit tot felul de vizite şi oaspeţi neaşteptaţi, cu care am conversat până în zori, împărtăşind câte ceva din experienţele mele artistice. Invitaţi în lumea mea mică, am devenit prieteni pentru o noapte şi am deschis larg obloanele artei. A fost ca un mic volum de proză scurtă, intermezzo la un drum lung şi întortocheat din care m-am oprit o vreme.

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.