Prefaţă la Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

Citiţi un fragment din această carte


Ideea acestui volum a venit din partea Editurii Vremea şi s‑a dorit a fi de la început un proiect onest, un fel de jurnal al acestei pandemii văzut atât prin ochii părinţilor, cât şi prin ochi de copil. N‑a existat o metodologie propriu‑zisă, libertatea de exprimare a fost de la sine înţeleasă - au scris fie doar părinţii, fie separat, copii şi părinţi, fie textul s‑a transformat într‑un dialog.

În răstimpul acestei pandemii s‑a întâmplat un fenomen interesant - a fost anihilată ignoranţa, am deschis cu toţii ochii şi altfel, într‑o manieră aparte, am devenit atenţi pe detalii, pe trăiri. S‑a stimulat compasiunea, iar reacţia imediată a fost o solidaritate exemplară pentru că, real, pandemia a făcut ravagii - şi ca număr de victime şi ca psihoză generalizată. Tensiunea psihică acumulată prin starea de izolare la domiciliu a fost de asemenea greu de gestionat şi am resimţit‑o toţi, bunici, părinţi, copii. Unii vorbeau despre o schimbare totală a vieţii, scepticii menţineau o linie a continuităţii ca şi cum nimic nu s‑a întâmplat, sau, cel puţin, nimic din ceea ce ar fi putut deturna cursul firesc al unei vieţi. Unii au fost anihilaţi de orgolii şi aroganţe, alţii, dimpotrivă, s‑au îndreptat cu toată fiinţa lor către ceilalţi. A fost o distanţare fizică, temporară, dar în niciun caz o distanţare emoţională. Sufleteşte, oamenii au fost aproape. A fost în aceste zile (şi) o lecţie magistrală de umanitate!

A fost o punere în faţă cu noi înşine, ne‑a recalibrat ierarhiile şi ne‑a adus în ochi conştiinţa şi proximitatea morţii. Cu toţii - într‑un fel sau altul - am trăit conştiinţa fragilităţii. A noastră şi a altora.

Paginile acestei cărţi nu sunt neapărat o colecţie (exemplară aş spune) de gânduri despre pandemie, cât mai ales radiografia unor intimităţi. Sunt gânduri de părinţi, gânduri de copii. Felul în care iubim, în care dorim să protejăm, felul în care ne întărim ca să apărăm încercând de fiecare dată, ca părinţi, să ne reformăm pentru a putea susţine inocenţa cu ochi întrebători de lângă noi, sperând că lumea va deveni totuşi din ce în ce mai bună. Şi totuşi, copiii au dovedit o flexibilitate extraordinară şi s‑au adaptat mult mai repede la schimbarea stilului de viaţă comparativ cu părinţii lor.

Pentru unii a fost o perioadă de reaşezare, de redimensionare a viitorului şi a prezentului. Ne situăm într‑o relaţie aparte cu timpul, încercăm să ignorăm semnele unei destabilizări, dar, de fapt, toţi reacţionăm atipic. Ceva profund, ascuns arhaic în noi se ascute, iese din potenţă şi se actualizează ascuţind simţurile şi conferind o vigilenţă crescută actului de a proteja. Te aşezi altfel lângă lucruri pe care altă dată le ignorai. Încerci să controlezi spaţiul propriu, să ţii în proximitate oamenii dragi, să fii atent la tot ce se întâmplă în raza posibilităţilor tale, dar de fapt... ştii bine că oricând (oricare) suntem sortiţi statisticilor.

Sub graba care ne aruncă violent în cotidian nu mai aveam răgaz şi nici răbdare. A fost o întoarcere la lucrurile simple, fireşti, aparent banale. Să asculţi cum ciripeşte o pasăre, să observi cum copilul tău lipeşte bucăţele de hârtie pe pereţi, cum mănâncă o pisică lapte dintr‑o farfurioară, cum arată de fapt un picamăr de care fiul tău e fascinat...

Fireşte, cartea nu ne va ajuta să înţelegem natura fenomenului cu care ne‑am confruntat şi nimeni nu şi‑a propus asta, dar ne îndreaptă privirea către - fără să folosesc cuvinte mari - ceea ce contează. Către viaţă, către suflet, către iubirea faţă de (cel mai) aproapele tău.

Referitor la perioada pe care am petrecut‑o în pandemie alături de fiicele mele, reţin în mod special două episoade, ambele petrecute înainte de noaptea Învierii. Au legătură cu interacţiunea mea cu Sofia, mezina mea de şapte ani. Le reproduc aşa cum mi le amintesc, fără ornamente baroce, străduindu‑mă să nu le ştirbesc ceva din candoare.
- Şi, ai terminat de citit Copilul fără umbră? m‑a întrebat aseară Sofia ronţăind un biscuit.

Mă uit bulversată la ea şi rămân cu privirea pe firimiturile de biscuit care se rostogolesc pe tricoul ei alb.

Vede că nu reacţionez şi pune degetul lipicios pe cotorul cărţii din bibliotecă.
- A, îi răspund zâmbind, te referi de fapt la Omul fără însuşiri.

O conving, nu fără dificultate, să se uite, alături de mine la filmul despre Sissi, împărăteasa Austro‑Ungariei. Mizez pe frumuseţea lui Romy Schneider şi pe rochiile de Belle Époque. Spre surprinderea mea stă, priveşte atentă peisajele cu castelele vieneze, cu caii austrieci în pas de defilare şi, la un moment dat, la scena balului de la Schönbrunn, izbucneşte odată sărind din pat:
- Mami, asta e fata de pe salam!...

Citind textele lor, poate vă veţi recunoaşte, poate veţi empatiza, poate că gândurile dumneavoastră de părinţi au prins acelaşi contur cu al lor. Textele - unele pure reflecţii, cele mai multe interogative - intuiesc parcă un răspuns niciodată rostit, altele descriu o stare, o situaţie, un moment şi toate, în profunzimea şi în sensibilitatea lor converg către un punct comun - teama şi îngrijorarea că trebuie să faci totul pentru a apăra ceea ce iubeşti. Toţi cei care au de protejat un copil la pieptul lor, au sufletul croit după respiraţia lui.

Când timpul s‑a dilatat până la a nu‑l mai simţi, Rada l‑a savurat clipă cu clipă, ceea ce eu n‑am reuşit, eu m‑am pierdut în timp, ea s‑a găsit, ne mărturiseşte Ana Barton. Această pandemie ne‑a aruncat pe toţi în noi înşine, este concluzia fiicei sale, Rada‑Maria.

Seara, la lumina molcomă a lampadarului, mă gândesc la copii, îi admir din toată inima pentru cât de firesc se comportă, ne spune scriitoarea Alina Gherasim.

Vezi câte lucruri poţi vedea când te uiţi pe pereţi? îl întreabă Eva pe Arthur Suciu şi e de părere că a făcut multe descoperiri în această vacanţă de Covido 1.9.

Pentru adulţi, care sunt prea serioşi şi cam lipsiţi de imaginaţie, coronavirusul a fost cu totul altceva, dar pentru mine a însemnat, culmea, libertate, ne spune Ştefan. Pentru el, carantina a însemnat mai mult timp. Timp al lui, de care să se bucure. Iată şi ce aflăm de la Bogdan Creţu: Nu mă tem pentru mine niciodată, deşi sunt un anxios. Mă tem de moarte, dar nu pentru că eu aş dispărea, ci pentru că ar rămâne în urmă prea multe lucruri neîncheiate. Ştefan şi Andrei, mai ales. Mi‑am dat seama că ei îmi percep tensiunile cu un simţ pe care nu‑l pot păcăli, oricât m‑aş strădui.

Am învăţat multe de la copilul meu în perioada asta. În primul rând, am înţeles că nu există bariere - ne mărturiseşte Dan‑Liviu Boeriu. În perimetrul, fie el cât de strâmt, al libertăţii noastre, avem voie să facem orice. Lumea Anei e plină de mistere, doar că era nevoie de o ureche mai atentă ca să le audă. E plină de culoare şi dinamism, dar n‑am avut eu mereu ochii potriviţi pentru asta.

E timp să îl descoperi pe Gasset - îndeamnă Andra Tischer pe a sa adolescentă - şi să înţelegi că a iubi nu înseamnă neapărat a trăi cu un om, fizic, concret, a împărţi acelaşi pat şi aceeaşi masă, ci e mai degrabă "o formă de convieţuire simbolică, în care sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanţele şi, indiferent unde ne aflăm, ne simţim într‑o reunire esenţială cu el". Adică îl simţim ca făcând parte din noi, îl purtăm cu noi pretutindeni, fără să avem nici cea mai mică pretenţie din partea lui, decât să admită această consonanţă cu persoana noastră. Şi se pare că timpul acesta e de partea ei.

Învăţând să iau toate aceste lucruri în serios - căţelul Hrusciov şi băltoacele, picamerele şi porumbeii -, am început să petrec tot mai mult timp cu Petru - ne spune Ovidiu Alexandru Raeţchi. Cele patru ore pe zi în care îl împingeam din spate pe tricicletă au devenit şi ritualul meu de liniştire - nu doar al lui. Înainte de ucronie, n‑aş fi priceput de ce e atât de greu să împingă coordonat două roţi şi aş fi insistat ultragiat: "Pedalează, mă, ce naiba...". Acum înţeleg însă că privilegiul şi farmecul se află tocmai în posibilitatea de a asista la trudă, la creşterea infinitezimală, aproape vegetală, developată cu încetinitorul a copilului tău - nu doar la bifarea triumfului inevitabil.

De asemenea, tot în acest timp petrecut singură am realizat că sunt complicată. Concluzia mea? Să n‑am niciodată pretenţia să fiu înţeleasă, ne mărturiseşte Diana. Iată şi gândurile tatălui ei, Adrian Lesenciuc: Am înţeles că în această perioadă cea mai afectată a fost încrederea în noi, unii în ceilalţi. Că teama de necunoscut ne‑a făcut mai precauţi, ca nişte animale hăituite. Şi că în liniştea de acasă, în acea linişte inundată de timpul care ne‑a înghesuit prea mult în ultima vreme, am găsit speranţa. Am ascultat, ca nicicând altcândva, cântecele primăverii. Am văzut puterea transformării în noi, mai ales în propriii copii. Dar ne‑am şi speriat şi ruşinat de fărâma de credinţă din suflet.

Alex Căstăian e curajos, e încrezător şi resemnat: Virusul acesta este un microorganism care trebuie învins. Eu aş vrea să fie făcut mare şi invizibil, ca să‑l împuşcăm. Să reuşim să‑l învingem odată. Temerea mea despre acest virus este că am să‑l iau şi, dacă voi merge într‑o vizită la bunici şi îl am, să nu‑i îmbolnăvesc de covid‑19. Dar o să apară, bănuiesc, peste ceva timp şi vaccinul şi n‑o să mai fie nicio problemă. Doru e îngrijorat, dar îngrijorarea lui este în primul rând pentru Alex. Ochii mei scrutează întunericul, inima mea de copil speriat revine pe nesimţite şi umple camera. Tăcerea acestei camere înguste mă înspăimântă. Nu am concluzii de tras, nu ştiu ce am de făcut. Am adus pe lume, alături de soţia mea, un boţ de speranţă şi tandreţe care aşteaptă cu speranţă un vaccin.

Matei Măceşaru conchide: nu cred că este surprinzător faptul că trezindu‑mă azi‑dimineaţă mi‑a fost greu să mă conving că psihicul meu nu a ales pur şi simplu să se joace cu percepţia temporală şi să mă facă să uit totalitatea întâmplărilor din ultimele zile. Tatăl lui, Ciprian, îşi manifestă atipic îngrijorările: Am citit, am mâncat, am văzut filme, am mâncat, am scris povestiri şi poeme, am mâncat, am acordat interviuri, am mâncat, am participat online la mai multe evenimente, chiar şi la un festival din străinătate, şi, bineînţeles, am mâncat, am mâncat, am mâncat.

A fost foarte mişto, ne‑a plăcut şi mai vrem - spun la unison copiii lui Codruţ Constantinescu. Păi până în septembrie o să mai aveţi ceva timp liber. Da, abia aşteptăm să intrăm în vacanţa mare... Şi - spune Codruţ - m‑au asigurat cu nonşalanţă: Nu‑ţi face griji.

Mi‑e dor să fiu murdar, spune deodată întristat Mihai, fiul lui Mircea Pricăjan. E greu să te murdăreşti când te joci singur... Şi, fireşte, tatăl său vine cu alte idei: Am montat cortul în living la câteva zile după declanşarea crizei. Facem asta aproape de fiecare dată când Mihai se îmbolnăveşte şi trebuie să stea acasă. Cortul face convalescenţa mai uşoară. Creează un loc special chiar în mijlocul casei, ca un sâmbure într‑un fruct...
ce se‑aude? / întreb / un greiere / nu / o pasăre / o lăcustă / nu / o apă / nu băiete / e ceva ce există în aproape / toată lumea / coronavirus aproape că îi şopteşte Robert Şerban lui Tudor.

M‑am transpus, cu o bucurie fără seamăn, în personajul fiului meu, Ares. M‑am identificat cu el preţ de câteva ore şi am devenit vocea sa, ne spune Simona Chiţan. Una peste alta, nu mai fac nimic fără recompensă. Munca asta intensă trebuie răsplătită. Sunt hotărât: eu aşa o să funcţionez de aici‑încolo, ne asigură Ares cum stă treaba în pandemie.

Radu Vancu scrie - visează, problematizează - pe băncuţa din curte. Nu, nu e singur. Undeva, tot pe‑acolo, Nabokov pare când crud, când delicios. Sunt, undeva, toţi acolo - şi Stendhal şi Balzac şi Dostoievski. Fireşte, e şi Sebastian. Sebastian Vancu, adolescentul său care lasă din mână cartea nemţească şi hrăneşte lumea pisicească, iar lumina îşi toarnă liniştită siropul îngroşat peste toţi (eu, Sebastian, Cami, pisicile fraternizate, curtea cu flori, stânca cu iederă), cum ar turna cineva lăptic într‑o farfurie pentru pisici prea lacome.

Constantin Piştea e asigurat, delicat, că totul va fi bine: deşi spune da, tati, stai liniştit, stai, dar n‑ai nicio bază, după cum poţi să‑i repeţi de câte ori vrei să nu mai mormăie tot felul de lucruri, că tot degeaba, tace un pic, după care o ia de la capăt, chiar şi când îşi face temele, cântă, bolboroseşte, gâlgâie, îngână, şi măcar dacă asta ar fi totul, dar se ridică la cel mai mic semn, dacă se aude o maşină, dacă sună la uşă, dacă are el impresia că nu ştiu ce, totul, orice îl scoate din starea aia aproximativă de concentrare pe care nu crezi că a avut‑o vreodată, nici măcar înainte, când găseai hârtie igienică la magazine, n‑are, frate, nicio treabă, ce e val ca valul trece, totul trece pe lângă el fără să‑l atingă, poţi să urli cât vrei, să‑l bruschezi, să‑l ameninţi, să‑i tai totul, telefon, televizor, tabletă, e ca un virus care dezvoltă mutaţii, se adaptează până când tot tu îţi pierzi răbdarea.

Lucruri formidabile s‑au petrecut, fireşte, dar Alice Năstase Buciuta nu şi le‑a notat, toate treburile o copleşesc în această perioadă: noapte de noapte, după ce culcam copiii, mă apucam de munca mea de intelectuală disperată, iar când se crăpa de răsărit, cu ochii cârpiţi de nesomn, completam în jurnalul literar de pandemie. La început aşterneam în caiet fraze sofisticate şi alese cu grijă. Apoi propoziţii prescurtate. Apoi semne stenografiate. Apoi nişte hieroglife. Iar într‑un final am renunţat, spunându‑mi în gând, de fiecare dată că, lasă, ţin minte ce‑a fost azi şi scriu eu mâine. Şi n‑am mai scris niciodată. Aşa că, vă pot spune sigur că n‑a fost uşor pe timp de pandemie. Că n‑am schimbat nimic din ce‑am vrut să schimb, dar s‑a transformat tot ce aş fi vrut să păstrez întocmai cum era. Şi mai ştiu că între mine şi cei trei copii ai mei s‑au petrecut, cu siguranţă, lucruri uimitoare, pe care le‑aş povesti, dacă mi le‑aş mai aminti.

De acum încolo trebuie să mă mulţumesc cu chestiile pe care le am, deoarece altcândva poate vor dispărea, conchide Ana Stahl un pic indignată că mall‑ul s‑a închis, dar încântată că va apărea într‑o carte. Dragă Ana, eşti în carte, precum vezi, şi ne bucurăm că ne‑ai scris aceste rânduri! Paştele. L‑am sărbătorit în faţa televizorului - ne povesteşte Irina Stahl, mama ei. În noaptea de Înviere am pus lumânări aprinse la geam, dar nu am auzit pe nimeni cântând Hristos a Înviat de la balcon.

Xenia Negrea a fost alături de fiica ei, Ale, în toată această perioadă. Şi o credem, ne‑a trimis nişte desene superbe şi mai credem şi că Ale îşi face poveşti din absolut orice.

Fâşii de trăire, de viaţă în izolare, de poveşti inventate, de jocuri, de observaţii, de frumuseţe, de iubire multă... Cam asta veţi găsi în textele ce urmează. O reverenţă din partea mea tuturor acestor scriitori, jurnalişti culturali, oameni de litere care au acceptat să ne împărtăşească această lume delicată - mulţumesc Ana Barton, Alina Gherasim, Arthur Suciu, Bogdan Creţu, Dan‑Liviu Boeriu, Andra Tischer, Ovidiu Alexandru Raeţchi, Adrian Lesenciuc, Doru Căstăian, Ciprian Măceşaru, Codruţ Constantinescu, Mircea Pricăjan, Robert Şerban, Simona Chiţan, Radu Vancu, Constantin Piştea, Alice Năstase Buciuta, Irina Stahl, Xenia Negrea!

(Simona Preda, Bucureşti, mai 2020)