Când spun familie extinsă, mă refer la familia din partea mamei, pentru că ai ei s-au încăpăţânat să păstreze un anume fel al lor de a fi şi de a se purta, moştenit peste generaţii, cu ziceri, parimii şi cu gesturi exemplare, povestite şi repovestite, amintind de fiecare dată numele autorului lor. Cum era şi firesc în acest context, mama nu avea superstiţii. Datorită ei am fost un copil lipsit de spaime, coşmaruri, sau vedenii. Cu atât mai mare mi-a fost uimirea, când a apărut în curtea noastră ameninţarea superstiţioasă a unei plante anume. Ca să fiu foarte sinceră, nu cred că mi-am dorit vreodată să cresc cactuşi. I-am admirat atunci când i-am întâlnit în casa vreunui colecţionar şi m-am umplut de respect pentru devotamentul şi tandreţea cu care erau îngrijiţi. Una dintre verişoarele mele avea în curte o întreagă serie de ghivece cu cactuşi. Rotunzi, lungăreţi, plaţi, verzi sau bruni, ţepoşi sau perfid spinoşi, trăiau acolo fără vreo îngrijire specială, fără să fie mutaţi în casă în timpul iernii, ba chiar, într-un an, fără să fie udaţi, mulţumindu-se cu apa prelinsă de pe streaşina casei. Cred însă că se simţeau acasă, pentru că erau iubiţi. Atunci când însă vara mea s-a prăpădit, iar fiica ei s-a mutat din casă, am fost întrebată dacă vreau să-i adopt. Nu puteam refuza să preiau o urmă palpabilă a preferinţelor cuiva drag care nu mai era. Şi i-am adus în curtea noastră, pe treptele terasei.
Stupoare! Mama mea cea pozitiv pragmatică s-a opus vehement. Cactuşii aduc ghinion. Fără dezbateri şi fără explicaţii. Chiar dacă nu vor locui în casă, tot vor aduce ceva rău în viaţa noastră. Nu voi şti niciodată de unde se trăgeau convingerea mamei şi ameninţarea cactuşilor, dar nu am cedat şi i-am păstrat. Erau într-adevăr foarte decorativi, chiar dacă în total dezacord cu restul grădinii noastre neaoşe. I-am săpat, le-am împrospătat pământul cu amestec de nisip, pietriş şi ce mai scria la carte. M-am înţepat în repetate rânduri. I-am adus în casă imediat ce temperatura a scăzut la 4 grade în timpul nopţii. Dar ei simţeau că sunt pândiţi de ochiul vigilent al mamei. Nu le-a mers bine şi ne-au părăsit pe rând în mai puţin de un an.
Acum, că mi-am amintit povestea lor, caut pe Google ceva, orice despre simbolistica acestor plante rămase misterioase pentru mine. Şi misterul se adânceşte.
Cică atrag energiile negative din casă. Asta ar trebui să fie de bine, înseamnă că rămân cele pozitive.
Ba nu, alţii zic că ţepii de cactus atrag energiile negative înăuntrul casei.
Ba chiar aduc ghinion şi sărăcie. Ştia biata mama ceva...
Uite ceva şi mai grav, fetele mari nu se mărită niciodată dacă au un cactus în casă!
Iată şi o informaţie ştiinţifică, aceste plante aduse din America constituie o barieră energetică (?), iar unele mituri antice (sic) povestesc că însuşi Hercule s-ar fi transformat într-un cactus frumos cu flori albe ca puritatea glasului fecioarelor care îi încântaseră auzul cât era în viaţă.
Când am ajuns la titlul "Cum a devenit fructul de cactus un simbol al conflictului israeliano-palestinian", m-am oprit. Bietele plante!
text şi foto: Ioana Popescu
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.