Zacusca apolitică

Am observat, în ultimii ani, un dispreţ universal la adresa unei activităţi casnice nevinovate. La fiecare gafă, anumite femei din politica românească sunt trimise pe la casele şi bucătăriile lor, la prepararea conservelor, ceea ce arată implicit nu doar că ele se descurcă oribil în funcţiile lor - lucru cu care sunt întrucâtva de acord, ci şi că fierberea dulceţurilor, turnarea zacuştilor în borcane şi asamblarea ghiveciurilor de legume sunt nişte activităţi jalnice, la îndemâna oricui, destul de umilitoare pentru o damă care are pretenţia de scris / citit cursiv. Pe scurt, o activitate anume pentru ele, care nu se descurcă în arta politicii, ultima soluţie pentru ratate, un job pentru proaste.

Cred că se greşeşte profund, conservăraia nu e doar o artă îngemănată cu ştiinţa culinară, e o legătură între generaţii, conectare îi zice acum, dar e şi deconectare, e o carte de bucate cu poveşti, e o proză scurtă cu cuvinte brute, e un film din care poţi gusta cu lingura, e ritual.

Vă spun eu sigur, mi-am început ucenicia în copilăria fragedă, alături de maestre ale genului, deşi e drept că am ajuns o mediocră în domeniu, atentă cum am fost mai mult la partea de spectacol şi de poveste, ştiinţa exactă mi-a cam scăpat printre degete.

Treaba începea cătinel, dimineaţa, când încă era rouă, la o cafeluţă foarte dulce pentru ea şi o cană de cacao cu lapte pentru mine. Se trecea apoi în grădină, la cules roşii, caise, vinete sau ce era orânduit pentru ziua aceea, ce mai era copt şi greoi pe vrej sau pe creangă.

Când soarele începea să pripească şi coşurile de nuiele erau pline ochi, ne retrăgeam la o masă umbrită, unde ne aştepta deja arănia. O căldare mare, cu luciri metalice pe interior şi neagră de fumul anilor trecuţi pe exterior, procurată în timpuri imemoriale de la meşteşugarii ambulanţi care umblau pe uliţele satului strigând cântat: "Spoiiim căldăăăări! Căldăăări şi ceaone aveeem!", se cerea umplută cu apă proaspătă de la fântână.

Aici era de muncă, nu răsuceam un robinet, nu apăsam un buton, lăsam o roată mare să alunece, dresând-o cu podul palmei, până ce ciutura grea atingea cu un pleoscăit luciul de apă. Apoi o învârteam în sens invers, rulând un lanţ ruginit până aducea la suprafaţă ciutura plină din care şiroaie limpezi se scurgeau înapoi, în adâncuri, scoţând sunete stranii, o muzică pe care încercam să o descifrez aplecându-mă peste ghizduri.

Umpleam căldarea pe jumătate, cât să rămână loc pentru spălarea fructelor. Era ora când soarele ardea, erau veri sudice, fierbinţi şi uscate, de se ridicau vârtejuri de praf când se băteau cocoşii în ogradă, aşa că-mi scufundam braţele până la umeri printre fructe, spălându-le in vârtejuri şi competiţii, în încercarea de a o păcăli pe şefa de lucrări că apa nu e prea rece şi prezenţa mea pe jumătate imersată în căldare este absolut necesară.

O tuleam la ale mele, chiulind nedemn de la scosul sâmburilor şi seminţelor, doar ca să mă întorc pe seară, la înteţitul focului. Eram maestra flăcărilor şi vrăjitoarea scânteilor, îmi plăcea să aţâţ focul şi să stârnesc jerbe colorate, spre disperarea adulţilor mai mult speriaţi decât bucuroşi de spectacolul meu. Mamaia amesteca compoziţia savantă cu un linguroi procurat de pe la vreun căpcăun şi noaptea cădea cu poveşti despre vieţile şi faptele de taină ale sătenilor, se scufunda în fantastic şi se condimenta cu cuvinte mascate pentru menajarea urechile copilului.

Când spuza era groasă de o palmă şi bucătăreasa-şefă hotăra că e gata, mai găseam energie să vâr sub cenuşa fierbinte cartofi în coajă şi gutui cât capul căţelului. Găinile dormeau de ore şi mă apuca moţăiala cu capul pe masa luminată de un bec în jurul căruia roiau insecte minuscule.

Abia dimineaţa reluam treaba, conservele capsate şi învelite de cu seară erau cărate la beci şi aliniate lângă alte dulceţuri, garniţe cu carne de la Crăciun şi sticle prăfuite cu vin, înfundate cu coceni. Apoi scoteam din cenuşa călduţă micul dejun care se copsese odihnit toată noaptea şi-l mâncam acolo, în picioare, în timp ce căldarea curăţată era dusă la locul ei şi cenuşa se împrăştia în grădină, să fie de rod bun pentru anul următor.

Numărul de zacuşti şi bulioane, de dulceţuri şi compoturi, suficient pentru a ne menţine în viaţă în cazul unei apocalipse de nivel mediu, era subiect de discuţii şi laude între vecine pentru o perioadă bună de timp.

Toate ni se întorceau treptat, de-a lungul următorilor ani, împachetate cu artă în ziare şi aşezate ştiinţific în sarsanale. Aveau gust de iubire, miros de aventură şi savoarea verilor capsate în borcane cu vinete, vişine şi roşii. Niciodată nu au mirosit, nici măcar vag, a dispreţ.

(iulie, 2019)