Tovarăşi

Când se deschide uşa, colectivul clasei a şaptea E sare în picioare şi strigă bunăziua într-un glas. Aşa e frumos şi aşa ne arătăm respectul pentru tovarăşii profesori. Patruzeci de voci şi optzeci de picioare învie la unison, ca la defilarea în cadenţă. Stângu', stângu', stâng-drept-stângu'. Eu nu prea mă descurc cu cadenţa şi am voce firavă, dar mă pricep să mă pierd în mulţime şi să trec neobservată. Nici nu e prea greu, suntem priviţi ca o turmă, important e să nu ieşi din rând, să fii la fel ca ceilalţi. Cravata călcată, sarafanul peste genunchi, părul strâns sub cordeluţă la fete sau tuns periuţă la băieţi. Nu laţe, nu plete, noi arătăm ca nişte pionieri de nădejde.

Unor profesori le place milităria, intră în clasă ca nişte generali, împing uşa hotărâţi, o spulberă ca pe un paravan de hârtie. Alţii o abordează delicat, o întredeschid ca pe o cortină prin care vrei întâi să tragi cu ochiul, apoi se strecoară în clasă şi ne fac semn să stăm jos. Aceştia ne plac cel mai mult, se duc la proful de la catedră şi şuşotesc probleme deştepte de profesori, iar noi ne facem de cap până sărim calul şi deranjăm cu gălăgia. Aşa le zicem, proful / profa sau pe numele de familie celor care nu au porecle, doar în faţă le spunem tovăraşa / tovarăşul, de fapt îl cam sărim pe "v" şi ne iese un fel de "to'arăşa" sau "to'ar'şa". Când pârâm. De acum ne-am făcut mari şi nu prea ne mai pârâm, chiar dacă suntem apoi pedepsiţi cu toţii. Nici de ne pici cu ceară nu scoţi de la noi cine a tras cu biluţe de hârtie mestecate în gură şi lansate apoi ca nişte proiectile suflate prin pix în portretul "tovarăşului". Încercăm să-l nimerim între ochi, tragem toţi de la banca mea, care vine perpendicular pe tablou şi e fix la distanţa potrivită. Ţintesc bine şi am avantajul că sunt cea mai înaltă din clasă, dar trag rar. Eu sunt prea fricoasă şi mi-e să nu mă prindă chiar atunci când suflu biluţa de scuipat şi celuloză în figura celui mai iubit.

Tabloul din centrul clasei e punctat cu guguloaie uscate sau şters cu buretele de la tablă şi se usucă mânjit cu dâre de cretă. N-arată bine deloc, figura luminoasă a tovarăşului nu se mai vede şi profesorii ne ceartă, doar diriga ne-a rugat frumos să păstrăm tabloul curat ca să nu o băgăm pe ea în belele. Dar crezi că am ascultat? Aş, noi nu ascultăm niciodată. Nu suntem copii răi, dar una ni se spune şi alta facem. Parcă suntem turci şi nu înţelegem, nu putem să băgam la tărtăcuţe, ne intră pe o ureche şi ne iese pe cealaltă. Tigve goale ne zice proful de geografie, el a fost singurul care ne-a pedepsit pentru tablou, a intrat la a şaptea E când tovarăşul arăta ca mâncat de acnee şi ne-a pus să scriem în caiete de câte două sute de ori: "Voi păstra curat tabloul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, Preşedintele Republicii Socialiste România". Chiar aşa, fără prescurtări, şi să-i aducem caietele a doua zi, la cabinet. Am avut ghinion, de obicei proful de geogra nu intră prin clase, stă la el la cabinet, unde şi prânzeşte cu soţia, care e de istorie şi are un fund foarte mare. Noi aşteptăm la uşă şi intrăm încolonaţi când se sună de intrare, trecând pe lângă catedra pe care a mai rămas coaja unei portocale tăiată frumos cu briceagul, ca o floare în cupa căreia se usucă zdrenţe din carnea dulce a fructului. Profa de istorie merge până la coş să scuture firimiturile şi noi ne ferim să nu ne atingă cu fundul ei mare, dar lasă coaja pe catedră, să parfumeze clasa. La ora de geografie miroase a sărbătoare de iarnă. Noi mâncăm portocale doar la Moş Gerilă, în rest ne săturăm din miros.

Alte cupluri nu mai sunt în şcoală, poate doar cel nou format, proful de muzică şi profa de constituţie, dar ei nu sunt căsătoriţi. Doar proful de muzică este însurat, ea e celibatară sau domnişoară, dar îmi place mai mult cum sună "celibatar". Înseamnă necăsătorit. Şi unchiul meu este celibatar şi plăteşte o taxă că nu este însurat şi nu are copii. Partidul nostru comunist român ne iubeşte la nebunie pe toţi copiii ţării - mândria ţării - viitorii comunişti şi vrea să fim cât mai mulţi.

La muzică ne pune plăci la pick-up, iar la constituţie conspectăm din manual şi nu ne rămâne nimic în cap sau dăm lucrări de control la care copiem şi luăm numai note mari, de nouă şi de zece. Profa şi proful stau la catedră, şuşotesc, râd şoptit şi se ţin de mîini pe furiş, cred ei, dar noi vedem tot, căci suntem cam afurisiţi. La ora de constituţie pluteşte un aer încărcat cu ceva misterios care ne place, dar ne face şi un pic de silă. O dată, la o lucrare de control, când credeau ei că eram ocupaţi cu copiatul, proful de muzică a pupat-o pe profa de constituţie pe la urechi, iar băieţii care stau în banca din spate ne-au şoptit criptic: "Băi, fiţi atente că lui i s-a sculat". Noi ne-am uitat la tablou şi n-am priceput nimic, tovarăşul era singurul despre care ştiam că "i se mai scoală să dea vreun decret tâmpit".

Protectoarea tuturor tablourilor din şcoala noastră este Ghionoaia de biologie, o femeie bărbătoasă cu bărbie pătrăţoasă, la ora căreia jar mâncăm. La Ghionoaia avem grijă să fie tabloul curat, coşul de gunoi dus şi miercurea să venim curaţi-călcaţi-apretaţi-în pionieri-cu pantofi negri.

Ea a intrat la a şaptea E, dând uşa de perete şi cu ton autoritar a ţipat înalt peste bunăziua noastră, împungând aerul cu arătătorul:
- Tu, tu şi tu mergeţi la tovarăşa bibliotecară şi spuneţi-i o poezie patriotică. Ştiţi, desigur, una, aşa-i? Ştiţi voi, sunteţi fete bune. Tovarăşe profesor, şi-a întors Ghionoaia bărbia pătrată către proful de la catedră, lăsaţi-le să meargă, şcoala pregăteşte un spectacol, un moment artistic în semn de recunoştinţă că ţara noastră a scăpat de datoria externă.

Profesorul a încuviinţat din cap şi ne-a făcut semn să ne ducem, Ghionoaia este stâlpul Epocii de Aur din şcoala noastră, scrie fără să-i ceară nimeni pluguşoare lungi dedicate prea iubitului conducător şi ţine cu sfinţenie orele de PTAP şi Informare Politică, spre deosebire de ceilalţi diriginţi care-şi fac materia lor în orele de patriotism. Noi nu prea suntem patrioţi, nouă ne place să ni se dea drumul acasă.

La ora ei nu intri fără cordeluţă, poţi tu să ştii lecţia ca pe apă, cordeluţă din elastic alb, strânsă pe urechile până la roşu intens. Păr împletit în două cozi, dacă este mai lung, nu coadă de cal ca să te dai domnişoară, cravata călcată bine şi fără zdrenţe pe la colţuri, ciorapi albi, nu dres sau alte prostii luate de la bulgari. Nouă nu ne este frică de Ghionoaia şi nu ne-a dat niciodată jar să mâncăm. Noi ştim că e bine să fie reguli multe, le respecţi cu supunere şi nu păţeşti nimic.

Altfel este bibliotecara, o femeie cu aspect de prepeliţă, atât de măruntă încât se uită în sus la mine, iţind nişte ochi neplăcut de albaştri pe deasupra ochelarilor. Asta ţipă brusc, are toane şi mi-e cel mai frică de ea, motiv pentru care mă feresc de biblioteca şcolii. Cum să nu ştii ce carte vrei? Să vrei să te uiţi? Păi, ce, eşti la Aprozar, fetiţo? Te-a trimis mă-ta să iei pătrunjel şi alegi cea mai frumoasă legătură? Citeşti ce ai acolo, ce lecturi şcolare ţi s-au dat, că d-asta îi zice bibliotecă şcolară. Şco-la-ră!

Dar mă trimisese Ghionoaia şi pe drum adunam în gând versuri dintr-o poezie patriotică. O mai spusesem la serbările de sfârşit de an la şcoala de sat de unde venisem. În clasa întâi fusesem "Vara" cu rochie lungă, presărată cu floricele decupate din hârtie şi cunună de flori pe cap, dar apoi am fost numai pionier patriot, primeam drept recompensă o mână de trese şi nişte medalii din metal colorat care trăgeau în jos piepţii cămăşii de nylon ai uniformei de pionier. Partidul nostru ştia să-i recompenseze pe pionierii merituoşi cu insigne strălucitoare din tablă.

Învăţam poezia, păşeam în faţa careului cu medaliile zornăind în piept, şi ţipam tare, înfigându-mă pe picioare. Asta fac şi în faţa prepeliţei care mă priveşte rece pe deasupra ochelarilor şi încep:
"Un nume de legendă" de Nicolae Pri...
- Ai gumă în gură? Vezi că aici este o instituţie şcolară, nu grajd în care să rumegi.
- N-am, îngaim eu şi înghit cu gogâlţ dureros guma "Turbo şi Cin-Cin, cu surprize, cu maşini şi fotbalişti, trei lei şi cinci lei, băieţi".
- Atunci spune mai cu viaţă! Hai, începe odată, şi să reciţi frumos, că nu mergem acolo să ne facem de râs cu tine.
"Un nume de legendă"

Apăs puternic pe sunetele de la sfârşit, mă proptesc cât mai bine în picioare, ridic privirea în tavan, cum îi văzusem pe marii noştri actori la televizor şi continui să pun patos pionieresc în silabe şi să-mi înalţ firicelul de voce, ţipând a entuziasm mimat.
De aici nu prea mai ştiu şi fac o pauză în care inima mi se goleşte de sânge, dar o dată-n viaţă am avut şi eu noroc.
- Pleacă de aici, du-te la clasă! Nu ştii să reciţi cu patos, miorlăi ca o nemâncată! N-ai pic de talent!

Am închis grijulie uşa peste dispreţul prepeliţei şi am ţopăit veselă pe scări până la clasa a şaptea E. Eu chiar mă bucur că patria noastră România a plătit toată datoria externă şi de acum poate ne-or mai băga şi nouă ceva în magazine, dar ţopăi de fericire că nu am pic de talent şi aşa scap de repetiţii la biblioteca şcolii.