Bujorul

După-amiaza târziu, când îşi termina treburile, se aşeza pe prispă. Îşi întindea bine fusta sub genunchi, degetele de la picioare i se chirceau goale în ţărână. În jurul nostru se strângeau toate păsările ogrăzii şi ne fixau cu candoare. Tăcea. Poate era prea obosită, poate nu mai avea chef de vorbit cu copiii după ce şi-i crescuse pe cei opt ai ei şi încă o droaie de nepoţi. Pe vremea aceea credeam că tăcerea n-ar trebui să existe şi mă angajam bucuroasă să o spulber:
- Hai să te învăţ să citeşti!
- Nu-mi trebă mie, maică!
- Nu e greu, să ştii! Eu am învăţat foarte repede şi deja am citit câteva cărţi!
- Sunt bătrână, nu-mi mai trebă mie carte.
- Dar, hai, tot stăm aici! Îl facem azi pe "a", mâine pe "b", înveţi tot alfabetul, până vine mama să mă ia..
- Nu vreau, măicuţo! Dacă n-a fost când trebuia să fie...

Râvna mea de şcolăriţă nu a convins-o niciodată. Şi ce mândră aş fi fost! Rezistenţa ei în faţa entuziasmului meu, modul enigmatic în care aborda lumea, refuzând şi prin limbajul trupului dialogul cu ceilalţi, dar îngrijind cu orele o grădiniţă de flori rustică, mă mirau la fel de tare ca medalia din dulap, pe care scria cu litere mari deasupra unei stele: "mamă eroină".

Din grădiniţa de flori i-au supravieţuit bujorii. În fiecare primăvară izbucnesc într-o viaţă colorată-n roz, se înalţă cât pot deasupra buruienilor de casă părăsită, înving tristeţea şi nepăsarea care învăluie căminul uitat. M-a impresionat atât de tare stăruinţa lor de a înflori decenii după ce nu au mai fost îngrijiţi, încât am mutat unul la mine în grădină.

Bujorul s-a deschis într-o dimineaţă de mai. M-am dus să-l văd de aproape şi, din senin, mi-a venit să-i şoptesc: Hai să te învăţ să citeşti!