Fotografii pe strada Portocalei

Cum intru pe strada Portocalei, îmi pun aparatul foto la îndemână, deşi niciodată nu am reuşit să fac vreo fotografie. Strada este o fâşie ruptă de timp, până aici nu răzbate vuietul şoselei aglomerate din care se desprinde discret, ca să lase în urmă convoiul obosit de tiruri oprite pe prima bandă. La boturile uriaşilor, şoferi din toate naţiile încropesc o comunitate efemeră care şade pe scăunele pliante, fumează şi joacă şeptic, ca să-şi strângă alene calabalâcul când se aude fluierul poliţistului de la rutieră, şi să-şi urnească goliaţii spre vamă. În sezon, se umple şi banda a doua cu turişti care gonesc spre plajele grecilor şi bulgarilor, iar aglomeraţia temporară devine absurdă pentru orice localnic al acestui orăşel depopulat şi trist, atârnat vară de vară de podul Prieteniei ca un breloc banal de o cheie importantă.

Strada Portocalei s-a născut de una singură ca să ocolească nebunia estivală şi are aspectul uliţelor vechi care şerpuiesc după cum oamenii şi-au ridicat aici o casă neterminată, dincolo un gard în spatele căruia un câine însingurat păzeşte absurd un loc gol. N-are repere, doar un drum prăfuit, câţiva copaci strâmbaţi de arşiţă, un şir de case nelocuite şi lunca. Nu se aud nici sunetele specifice unei străzi, copiii nu se joacă, prietenii nu-şi strâng mâinile, nimeni nu traversează zorit către birou, femeile nu schimbă cu bărbaţii priviri de milisecunde chimice.

Eu am numit-o strada Portocalei şi o ţin secretă, conduc pe aici doar vara, când vreau să scap de vacanţele altora, încet, ca să savurez vălătucii de praf din urma maşinii şi aspectul medieval al drumului. Nu se poate merge repede şi nici nu merită să sperii fazanii şi vulpile care îşi au sălaşurile prin apropiere, în lanurile de cucută şi cânepă sălbatică pornite din buza străzii şi unduite până departe, spre malul Dunării.

Până acum nu am reuşit să fac nici o fotografie pe strada Portocalei, cu excepţia celor mentale, din care am un întreg album. Sunt foarte uşor de făcut, doar clipeşti şi declanşezi. Am fotografiat aşa o dubiţă pe care am găsit-o parcată furişat în lanul de cucută. În spatele maşinii, doi bărbaţi cu maieurile lipite de piele şi transpiraţia şiroaie pe feţe se opinteau în crupa unui măgar impasibil. Animalul refuza să urce pe un plan înclinat, se oprise pe la jumătate, cu copitele înfipte în tablă. Bărbaţii înjurau, muşchii li se umflau de atâta efort, dar măgarul părea mult mai puternic şi deloc dispus să se clintească spre iadul fierbinte al dubei. Alături, aruncat în praf, un alt măgar ţintea un ochi blând spre cer, şi ochiul părea viu, cum ocolea cu pudoare detaşată suferinţa fostului tovarăş de drum.

În ciuda spiritului civic, mi-a fost teamă să le fac poze adevărate sau să le zic ceva, dar am oprit în poarta Portocalei şi m-am proptit în claxon, cu ochii pe zidurile netencuite ale casei, sperând că stăpâna s-a întors din Spania, ca în fiecare august, lună pe care o dedică familiei.

Nu i-a luat mult până să se repeadă la dubiţă, păşind apăsat, cu mâinile fluturând în vânt şi strigând către cei doi bărbaţi. De asta mi-era şi frică, să nu acţioneze de capul ei, până să ne facem un plan, să sunăm autorităţile, să chemăm ajutoare, dar Portocala nu ştie ce-i frica, altfel nu ar sta în singura casă locuită de pe o stradă care nici nu prea există, nu ar pleca căpşunară în Spania şi nu ar convinge doi bărbaţi să-şi urce înapoi, într-o dubă vopsită alb pe exterior şi coşmar pe interior, măgarii vii şi morţi.

Acum stau în curte pe o canapea hărtănită din vinilin, pe care Portocala a pus în grabă o pătură turcească, semn că sunt un oaspete important. În jurul meu, mai mulţi câini murdari şi flocăiţi se odihnesc întinşi pe pete de umbră. Cei doi băieţei ai Portocalei au ieşit din casă şi mă privesc neclintiţi. Am răsuflat uşurată că mi s-a oferit doar cafea, data trecută am refuzat greu o porţie generoasă de ciorbă de melci, aşa cum numai Portocala ştie să facă. Şi nu a învăţat din Spania, ştie de la străbunica ei care a trăit la Flămânda, într-un bordei săpat în malul Dunării. Cătunul cu câteva familii de rudari lingurari se inunda primăvara, când apele Dunării aduceau ploile din toată Europa. Oamenii pescuiau cu mâinile goale, strângeau coşuri întregi de raci, scoici şi melci, apoi plecau să le vândă prin sate. Asta era pe vremea marelui război, când un general român a vrut să forţeze Dunărea la Flămânda şi să pice în spatele armatei inamice. S-a apucat să construiască un pod de vase, dar o furtună neobişnuită a tărăgănat operaţiunea, apoi inamicul a răspuns agresiv, deloc surprins de manevrele generalului. Aşa a rămas în istorie numele Flămânda, un eşec militar răsunător, dar pentru Portocala înseamnă cătunul de bordeie al străbunilor care i-au lăsat moştenire mâncăruri de fiţe din gasteropode şi câteva cântece pe care rudăresele le îngânau când îşi ciopleau albiile şi lingurile în lemnul moale al sălciilor. De şaptezeci de ani doarme Flămânda sub apele Dunării şi mă bucur că i-am aflat povestea iscodind-o pe Portocala, o scriu, o memorez, dar nu am de gând să o şi gust, prefer cafeaua. Prin plasa de sârmă care ţine loc de gard, văd venind o fetiţă de vreo 12-13 ani. Mânzuca intră pe poarta de PFL, îmi zice "săru'mâna" cu un firicel de voce, se postează în uşa deschisă şi răcneşte cât o ţin puterile:
- Portocalooooo!
- Zi, făăă! răspunde gazda mea din adâncul bucătăriei.
- A zis mama să-i dai şi ei misteru'!

Un câine chior de un ochi ridică vag capul. Fetiţa îşi împreunează mâinile, ia o poziţie sfioasă şi aşteaptă în uşă să i se aducă aparatul cerut. Băieţeii nici nu au tresărit, camera foto este pe canapea, lângă mine, dar nu o clintesc, savurez mirosul de cafea din bucătărie şi prezenţa îndepărtată a Dunării.