[casa de-a casa] [68] - din năuntru despre afară.10.de-a Mihai Viteazul

Nici acum nu ştiu dacă există curţi nepotrivite pentru garden party sau măcar pentru un simplu grătar, sau familiile sunt cele care nu au gustul ori priceperea necesară pentru aşa ceva. În cazul nostru, nu am folosit niciodată curtea pentru petreceri sau întâlniri cu prietenii în aer liber. În primul rând, casa este orientată în aşa fel faţă de curtea folosibilă, încât e nevoie să străbaţi apartamentul de-a lungul de la un cap la altul, de fiecare dată când vrei să ajungi la bucătărie pentru un pahar de apă. Apoi, ca să ieşi afară, cobori şase trepte nefericite (la limita pericolului), ţinându-te cu o mână de peretele casei. Aşadar, nu se poate discuta despre o măsuţă pe roţi, sau măcar o tavă mare pe care să transporţi farfuriile, tacâmurile şi toate cele necesare. Apoi, dacă ne referim la grătar, ar trebui să afumi vecinii de la două case pe două niveluri, ceea ce ştiu sigur că e tare neplăcut, dacă e să judec după felul în care miroase apartamentul nostru când ceilalţi petrec la un grătar în curtea alăturată. Există aşadar şi cauze obiective pentru care ai mei şi apoi noi am petrecut exclusiv în interior. Ocazie cu care, de fiecare dată, bunica aştepta să se facă miezul nopţii, ca să apară în cămaşă de noapte şi cu părul alb împletit într-o codiţă tot mai subţire, ca să ne întrebe cu voce foarte tare dacă au plecat musafirii. Şi ei cam plecau...

În schimb, curtea a fost un dar minunat pentru repetatele generaţii de copii care s-au împrietenit-jucat-fugărit-julit-certat-împăcat-ascuns-luptat, sau şi-au construit colibe în care s-au mutat şi le-au locuit în timpul zilei, cu complicitatea adulţilor înţelegători. Ţin minte destul de vag joaca noastră oarecum precară pe vremea copilăriei, dar ştiu sigur că nimeni nu ne ducea grija atâta timp cât rămâneam în curte, ceea ce ne conferea un sentiment nestăvilit de libertate. Jucam "Coroana e rotundă / Rotundă e şi Luna / Frumoasă e şi fata / Pe care o iu-besc!" Plictiseală maximă, chiar şi la vârste mici. "Joacă, joacă, joacă băiete / Că eşti frumos ca un castravete / Şi jocul nostru este format / Dintr-o fată şi un băiat". Cam aceleaşi reguli de joc, poate puţin mai incitant, căci era obligatoriu să participe şi băieţi, ceea nu prea se întâmpla, că doar nu erau proşti. Ei jucau "Ţările" (pe înfiptelea cuţitului în pământ), "Republică, vrem ostaşi", iar mai târziu, "Lapte gros". Împreună, aşadar mai palpitant şi mult mai pe înserat - când vedeai prost şi umbrele deveneau înşelătoare - jucam "Uliul şi Porumbeii" sau "V-aţi ascunselea". Oricum, cu un repertoriu foarte bogat de numărători, din care puteai învăţa şi limbi străine, cum ar fi de exemplu greaca (Pe o canapea / De catifea / Stau două babe / Şi beau cafea. / Afu, zice una / Afu, zice a doua / Afu, afu, afu, / Ieşi afară tu!), sau puteai învăţa franceza cu aceleaşi babe (Două babe scofâlcite / Pe fotoliu stau trântite / Beau cafea din două ceşte / Şi vorbesc pe franţuzeşte / Parlez-vous, zice una / Parlez-vous, zice a doua / Parlez-vous, parlez-vous / Ieşi afară tu!), ne jucam în curte pe rupte şi total nesupravegheaţi. Că veni vorba despre numărători, noi oricum povesteam totul acasă părinţilor; îmi amintesc că cel mai mult le-a plăcut alor mei numărătoarea cu An-tan-te. Recunoscuseră în bolboroseala noastră magică, un cântec vechi franţuzesc - An-tan-te / Dize-mane-fre / Dize-mane-compane / An-tan-te = Entendez / Disait mon frere / Disait mon compagnon / Entendez!... sau ceva asemănător, nu mai reţin exact.

Generaţia mea a crescut, curtea s-a schimbat de fiecare dată când s-au mutat în clădire alţi vecini şi a venit şi momentul în care copiii noştri să profite de libertatea din jurul casei, dincoace de gard. Dar nu le-a mers. Acum îmi dau seama ce schimbare esenţială s-a petrecut în joaca lor. Mai întâi, le-am construit un ţarc din plasă de sârmă, mascat de un gard viu de liliac pe care l-am plantat într-o doară şi care a înflorit chiar din primul an. În interiorul ariei destinate lor, pe lângă o groapă cu nisip cu jucăriile aferente, amplasasem o băncuţă, pe care - cred că mai mult de plăcere decât din obligaţie, şedea permanent un adult, gata să participe sau să intervină în joaca celor mici. E drept că în perioada la care mă refer, copiii şi vecinii lor aveau 2-3 ani, dar îmi e astăzi foarte limpede faptul că oricum, de la o generaţie la alta, aria lor de responsabilitate s-a micşorat, în avantajul siguranţei şi al educaţiei.

Aşadar, de cum se încălzea timpul, copiii ieşeau în ţarcul lor de aproximativ 30 mp, mai degrabă dezbrăcaţi şi obligatoriu desculţi, întotdeauna însoţiţi de câinele Roco, boxerul paznic şi victimă deopotrivă. La întoarcerea în casă aveau nisip şi în cap, dar nu construirea castelelor era joaca lor preferată. Ceea ce se petrecea în majoritatea cazurilor, era ceva ce noi botezaserăm de-a Mihai Viteazul. Mai precis, călare pe căluţul roşu de plastic, care se deplasa pe roţi, ţinând în mâna dreaptă celebrul - pe atunci - buzdugan de plastic umplut cu bomboane minuscule, care sunau ameninţător la orice mişcare, ăia micii fugăreau câinele şi îl molestau fără milă. Câte buzdugane a primit în cap bietul Roco, numai el număra şi ştia, dar de cele mai multe ori, era nevoie de intervenţia unui adult pentru încetarea războiului.

Din ce în ce mai mult, joaca de-a Mihai Viteazul îmi e prilej de minduire. Oare dacă la groapa de nisip împrejmuită cu flori de liliac s-ar fi jucat două-trei fetiţe, nu cumva boxerul Roco ar fi fost îmbrobodit, îndopat cu biberonul şi înfundat într-un coşuleţ? Cred că pentru animal, înfrângerea în război era mai uşor de suportat decât eventuala grijă maternă, dar pentru mine rămâne un semn de întrebare: la aceste vârste mici, comportamentele sunt dictate exclusiv de imitarea rolurilor asumate de membrii adulţi ai familiei, sau sexul (sic) copilului chiar contribuie la impulsurile şi opţiunile ludice? Mi-ar plăcea nişte păreri / răspunsuri la firul ierbii.

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.